Scrisoare albă XVIII

Despre oameni și sentimente, imensitatea acestui contrast nu poate fi cuprinsă în câteva rânduri, în nicio carte, în niciun poem, de nicio știință.
Și totuși am simțit valul de sentimente trimise către mine de oameni, oameni care iubesc, oameni care tac, oameni care urăsc (neștiind că și ura este tot un fel de iubire).
Am simțit intensitatea și imensitatea acestor sentimente, care s-au cuibărit în inima mea ca un călător înfrigurat, însetat, înfometat, și pe toate acum le port în mine.
Am tăcut ca un copil care încă nu știe să vorbească atunci când e certat pe nedrept sau vrea doar să se mai joace înainte de a adormi, sau pur și simplu nu a început să-și asume păcatul strămoșesc, am roșit până în călcâie când am realizat că nu sunt "în rând cu lumea", am plâns în pumn ca o adolescentă îndrăgostită (eu însă de viață), pe toate le-am simțit, și culmea, toate dor cumva, și ce e și mai culmea e că toate se aseamănă.
Am mers pe drumuri care duceau spre împlinirea altora, am suferit, am iertat și cred că, fără să știu dacă da sau nu, am iubit deci am și urât.
Nu am răspuns decât tăcând, acum, că-mi există scrisorile, exiști tu, îți scriu doar pentru a nu mă mai simți atât de singură pe cât știu însă că sunt.
Singurătatea mea este una asumată, eu îmi iubesc existența, mă mir mereu de acest miracol de a fi, întrebându-mă totuși dacă sunt.
Credeam naiv că nimeni nu-mi va putea tulbura sihăstria, că nimeni nu va încerca să-mi pângărească viața de ascet, însă m-am înșelat.

Trăim între oameni, ne sfâșiem "ca între oameni".

Trist
Gol
Dureros
Mârșav
Mizer
Jalnic
Infam
Nedrept
Josnic
Hilar

Vreau însă să-mi consolidez cetatea, vreau în pereții inimii mele să răsară mereu aceiași muguri ai singurătății, vreau ca nopțile mele să rămână virgine, amurgul meu să rămână poezia mea de dragoste, blestemul meu să continue să înflorească, inima mea, sălbatică și plăpândă cum e, vreau să rămână în mine și în aer.
Iată cum mi se transformă scrisorile în jurnal, în spovedanie, în răbufnire, într-un fel de muzică sfâșietoare a sufletului.
Am scris și voi scrie mereu, dar cui, nu voi ști niciodată, vreau însă să cred că mie îmi scriu, știind în străfundurile ființei mele că doar așa îmi pot simți, atinge, trăi sufletul.

Atât, e simplu, nu mă caut decât pe mine.

Eu.


© Luminița Amarie