Scrisoare albă XIX

Îngerului meu.


Comoara mea, îngere, mi-e greu să-ți scriu.


Mi se pune un nod de lacrimi în gât, ochii mi se încețoșează, nu mai văd, nu mai respir, nu mai exist.
Știu că ți-e bine acolo, știu asta și mă simt parcă mai ușoară, mai liniștită, mai împăcată ...
Ce să-ți spun?
Că mama e .... of, mama și tata, săracii, de când te-ai dus prea sunt triști, prea sunt uitați, prea sunt altcineva ...
Să-ți spun că timpul continuă să ne treacă, primăvara continuă să vină și iarna, doamne, iarna e atât de pustie fără tine?
Nu ți-am scris niciodată o scrisoare în care să pot exprima ceea ce simt de când te-ai dus, nu am găsit nicio carte din care să te culeg, nu am reușit nici eu la rându-mi să te cuprind într-o altă carte, nici cântece, nici oameni, nici amintiri.


Te-aș visa dar tu nu-mi vii.
Te-aș atinge, dar te evapori ori de câte ori te conturez din ceara timpului, din ceața clipelor, din aburul pâinii calde care îți plăcea atât de mult...din flacăra atâtor lumânări.
Copile, prea fraged ai plecat, preacurat vei rămâne.
Cu siguranță că ți-e mai bine acolo sus, și apoi aici e la fel, nu ai ce regreta, sau poate da, ne poți regreta pe noi, cei pe care ce i-ai lăsat doar cu amintirile, durerea, dorul...


Uite, în zile ca acestea, când lumina soarelui mă face să tremur de atâta frumusețe te-aș vrea aici, să te țin de mânuțele acelea albe și miruite, să te ridic în brațe și să mă mândresc și în fața lui Dumnezeu că te am.
Dar tu nu mai ești decât în mine, în lumina acestei duminici lăcrimând parcă peste noi.
Poate că și ție ți-e dor și of, cum să nu-ți fie ... doar știi cât te iubim, și cât te vom iubi.


Ți-aș vorbi despre drumul meu, despre întorsătura pe care viața mea a luat-o de când ai plecat, despre spaimele și bucuriile mele, despre iubiri și suferințe, despre clipe și întâmplări, despre viața aceasta a mea, a altora deja...
Dar nu cred că acestea au vreo importanță pentru tine, știu, tu mi-ai spus să fiu fericită iar eu, eu nu sunt decât umbra a ceea ce aș fi vrut să fiu, nu sunt decât abisul în care nici demoni nu mai au curaj să se arunce, nici îngeri nu mai știu să înflorească.


Îmi duc existența în ultimul timp ca o ființă obosită de viață, dealtfel tot ceea ce fac este tot ceea ce nu-aș fi dorit să fac vreodată.


Călătoresc mult, cred că doar asta mă ajută să respir, să fiu, să înaintez.
Am devenit un călător singuratic, atât mi-s de aproape singurătatea și drumurile încât sunt momente în care parcă aș trăi, parcă nu aș mai fi singură, parcă totul recapătă un rost.
Când mă întorc la noi acasă durerea e atât de mare încât nici nu mai reușesc să trec prin locurile unde ești, acolo însă răsar flori, și salcâmi, și brazi, și nuci.


Crucea ta e de lumină, îngere!


Sufletul tău a însuflețit rădăcinile tuturor copacilor, bulbii tuturor florilor, zborul aripilor frânte.


Am scris acest pumn de cuvinte cu gândul că durerea se va mai calma, dar m-am mințit precum fac de atâția ani încoace.


Te iubesc și cred că sufletul meu nu mai e în mine, ci e acolo sus, cu tine.
De aceea nici nu-mi mai pasă cât îmi va mai îngădui pământul să-l umbresc, sufletul meu a zburat deja.


Plâng.


 31 Martie 2013