Scrisoare albă I

           M-am gândit să-ți scriu,
de mult însă nu mai exiști decât în gândurile mele. Ființele noastre, care poate s-au înfiorat odată, sunt acum niște goluri  pline de amintiri.
Nu știu unde ești, și ce mă doare cel  mai mult e că nici nu știu dacă ai existat vreodată.
Aici e pustiu...M-am săturat de umbrele oamenilor, de orașele pline de surogați și de atât de mult cenușiu.
Știi doar, mie mereu mi-a plăcut cenușiul, ploile ființei, cum îmi plăcea să numesc acele zile gri.
Acum însă îmi zgârii pereții inimii, și ce mă sperie cel mai mult, e că nu mă mai doare.
Da, de ceva timp, ființa mea e parcă într-o stare de anesteziere sufletească și trupească.
Nu mai găsesc cuvinte. Ți-aș spune pe nume, te-aș atinge, așa, într-un fel al meu și te-aș mângâia, dar cuvintele mi se înnoadă în gât și mâinile îmi atârnă de prea mult timp în gol.
Am scris mult.Uneori noaptea mea se rezumă doar la asta. Îmi lungesc ființa scriind, cu gândul că doar așa voi reuși să te ating.
Oamenii nu pot înțelege de ce peste tot atâta tristețe.Uneori aș striga cu gândul că vor auzi că eu nu plâng. Eu iubesc atât de adânc, încât dor și lacrimile mele nu sunt decât de fericire, dar ce rost? - Oamenii mereu vor judeca, iar eu, independent de cufărul ființei, te voi iubi.
Te voi iubi în somn și-n diminețile în care aș fi vrut ca aburul trupurilor noastre să se amestece, te voi iubi când primăvara va înmuguri pe trupul meu și când iarna va fi atât de pustie fără noi, te voi iubi atunci când verile mele vor fi aride, neavând stropii trupului tău gol dar îmbrăcat în noi, te voi iubi când toamna mea târzie mă va cuprinde și doar frunzele îmi vor mai fi părtașe singurătații cu care îmi duc crucea de când te tot strig, te voi iubi, când auzind zgomotul pașilor unor copii, mi-i voi dori ca fiind din sângele tău, te voi iubi când de atâta furie voi urî anii ce-mi mai rămân de trăit fără tine, când voi privi în ochi fiecare străin, și mai ales, te voi iubi când voi ști că mint și că nu poți iubi decât o dată cu adevărat, cu întreaga ființă, cu singurul Dumnezeu care crește în tine pe măsură ce te dăruiești unei povești sfârșite înainte de a se fi născut poate.
Te voi iubi. Știi doar cât de simplu îmi este să o fac, cât de bine cunosc sentimentul și mai ales cât de mereu al tău poate fi.
Îți scriu și acum, când îmi imaginez cum și tu te lupți cu zilele care te seacă de răbdări, cu nopțile pustii când dorința gândului tău ajunge la mine dar nu ne putem atinge, când închizi ochii și ți-ai dori, pentru o clipă să simți că plutești în marea de sânge care, atunci când ne atingem, fierbe în noi.
Nici nu știu ce să-ți mai scriu...Dimineața de azi a fost la fel cu celelalte fără tine. Simt uneori cum se rup din mine bucăți de ființă. Nu știu, e poate furia pe care o simt uneori. Am ajuns să mă accept, am ajuns să recunosc că nu putem decât greși dacă nu renunțăm uneori, dacă nu învățăm să ne compromitem clipele. Da, le-am învățat pe toate acestea, dar nu le-am făcut niciodată.
Știi, ție știu că m-aș putea destăinui, ție știu că-ți pot spune ce nici măcar mie nu-mi pot spune, ție da, de aceea, acum, când toți aleargă în jurul meu, când ai mei mă strigă sau privesc fără să știe cine sunt, eu îți scriu.
Iartă-mă, iartă-mă că ești tu rostul zilelor mele. Iartă-mă că numai ție știu să mă arăt. Iartă-mă că doar pe tine voi ști să te păstrez.
Nu vreau să știi ce e nefericirea. Știi bine că aș trăda pentru tine, dar nu oamenii. Nu pe oameni i-aș trăda, căci nu pot răspunde niciodată în același fel. Pentru tine m-aș trăda pe mine.
Drumul acela, pe care noi îl ducem, (ironic l-am început diferit) nici acum nu știu dacă e al nostru, știu însă că nicăieri nu ești mai real decât în mine.
În mine, tu nu ai nume, chip sau alte forme. În mine ești pur și simplu TU.
Acel TU, pe care știm atât de bine să-l ucidem. Eu însă te păstrez. Tu nu vei muri niciodată, tu - continuarea eului meu.
Nu voi încheia această scrisoare, trebuie însă să plec.Zilele gri, convoaiele de surogați care ne au prizonieri în lumea asta în care nu suntem decât suflete închise într-o colivie de carne, mă obligă să mă opresc.
Dar mă voi întoarce să-ți scriu, și știu de la începutul nostru că scrisorile acestea albe, vor rămâne pe veci scrise cu lumină.

Iubindu-te,