Scrisoare albă XIII

Cea mai frumoasă poveste de dragoste se scrie în nopțile mele cu
gust de duminică.
Duminica și-a păstrat sfințenia pentru mine, de aceea te iubesc precum o sărbătoare, de aceea iubirea ta îmi aduce pe chip atâta lumină, pe trup atâta candoare, în ochi atât de multă rouă ...
Mâinile mele sunt mâinile tale, eu știu că prin mâinile mele tu îmi scrii mie de aceea mi-e bine, de aceea am acceptat acest destin ascetic și-mi duc zilele și nopțile tremurând și înspăimântată la gândul că nu ți-ar fi bine, la gândul că această lume plastificată și mizeră te-ar putea atinge.
Eu te iubesc simplu și îmi ajunge să știu că exiști și dincolo de această iubire care ți-a dăruit deja nemurirea, această iubire care scrie istorii prin simpla ei tăcere, simpla ei puritate, simpla ei lumină.
Ți-am scris astăzi mult, în gândurile mele se așterne noaptea, toată lumea doarme și eu mă dăruiesc viselor noastre, doar noaptea te mai pot avea, doar noaptea te mai pot păstra, doar noaptea te mai pot iubi.
Nopțile noastre de dragoste se aseamănă ritualurilor îngerești, tu mă iubești precum cerul își iubește munții, eu te primesc precum m-aș naște prin atingerea ta, sărutul tău, mâinile tale, unificarea trupurilor noastre invocă veșnicia.
Nopțile noastre de dragoste sunt apogeele sufletelor și trupurilor, acestea devenind unul, o singură făclie.
Eu am rămas noaptea ta, tu ai rămas culoarea nopții mele.
Doar ție știu să mă mai dăruiesc și doar tu mai poți sădi în mine puterea de-a înainta.
Știi, eu am reușit să rămân vie, în lumea asta de nimic și hilară, sufletul meu a rămas neîntinat, trupul meu a rămas neatins de priviri și mizerii lumești , inima mea a rămas aceeași, povestea noastră una, unică și veche precum culoarea cerului.
Mi-e teamă uneori, acum îți scriu și tremur, oglinzi nu mai am si mă simt ca un copil ce-și caută mama în întuneric, apoi îmi amintesc că nu sunt singură, îmi amintesc de tine, de jurământul tău, de iubirea noastră care crește în mine și în toți copacii lumii, în lumină și întuneric, și mai ales în tăcere, această tăcere cu care am devenit povară celor din jurul meu ... această tăcere atât de grea ...
Faptul că iubești și ești iubit te face cumva invincibil, te am pe tine, ești în sufletul meu, în clipele mele, în trupul meu tremurând la fiecare aducere aminte, miros, gust, la fiecare briză și gând de tine.
Ți-am spus că te iubesc și ți-am arătat drumul spre singurul rost.
Existența noastră se rezumă doar la cât iubim.
Existența mea se rezumă la nopțile care mi-au mai rămas, la amintirile cu noi și la tot ceea ce am să-ți dăruiesc.
Existența mea se rezumă la nopțile în care facem dragoste și tu mă privești ca pe un copil.
Nopțile în care eu sunt femeia pe care tu ai dăruit-o luminii iar tu, mie, culoare și putere, tărie și senin, și-atât de mult blestem ...
Nu te pot scoate din mine, urmele noastre vor rămâne peste tot, iubirea noastră se va resimți în fiecare amintire, în fiecare trecere pe aici, în fiecare poveste de dragoste, noi vom rămâne impregnați în memoria acestei lumi.


Tu știi că eu te voi iubi căci doar așa voi mai putea avea un rost, un țel, un drum, îți voi scrie și te voi priva de orice nedreptate,doar iubirea te poate salva și nimici, a noastră însă este un etern.


Nu știu dacă a iubi este o durere, a iubi, este, cred, cel mai curat destin chiar dacă iubirea ne este mai mult păcat decât binecuvântare, mai mult blestem ...


Iată, duminica mea se încheie aici, noi vom mai avea duminici pentru noi, tu vei dăinui în mine, eu te voi iubi.


Închei scrisoarea mea aici, știi că mi-e dor și bine.


Duminica ta


Eu.