Scrisoare albă XX

Azi vreau să scriu despre cum iubesc oamenii care au gustat singurătatea în toate formele ei.
E ca și cum aș scrie despre sfințenie și păcat, despre îngeri și himere, despre absinth și miere ... și nu e deloc ușor să scrii, darămite să trăiești această stare, acest apogeu sufletesc.

Sunt momente când ajungem să nu mai vrem să avem decât certitudinea că omul pe care îl simțim ca ,,pe un braț în umăr" e bine, și acest ,,bine'' neînsemnând neapărat prezența lui totală lângă noi, chiar dacă ... oare ce te faci fără un braț ...!

Am atins, cred, un pisc al existenței mele: nu vreau nimic, dar absolut nimic de la oameni și e trist că nu mă pot mira de ei, în fața lor.

Îmi apare acum în minte și inimă o imagine pe care o asemăn cu iubirea:
- în fiecare seară să stai preț de câteva momente privindu-ți mâinile, retrăindu-ți clipele, amintindu-ți că ai fost... sau să adormi liniștit, știind că respiri același aer cu omul pe care îl iubești - acestea însă sunt doar crâmpeie...

Aș fi o ipocrită să spun că sunt puternică, nu, nu sunt, sunt poate cel mai vulnerabil om, cel mai de temut fluture, cea mai transparentă culoare, dar cred în direcția vântului.

Cred că un om care își trăiește zilele în singurătate poate iubi simplu.
Căci oare ce a înseamnă a iubi dacă a nu fi tu însuți.

Cred că puține sunt momentele în care rămânem goi în fața noastră și mai ales în fața celorlalți, poate niciodată, poate că nu ne ,,vedem'' niciodată goliciunea, albeața și negrul care trăiește în noi, fără de care nu am ști să iubim acceptându-ne... și totuși fiecare om, paradoxal, este capabil să iubească.

Cum să spun eu că iubim atunci când suntem fericiți?!
Dar ce, este iubirea numai fericire?

Iubirea este certitudinea că vom muri, iubind însă murim frumos, încet, cu ochii deschiși, plini de țăndări de lumină și de întuneric.
Iubind te trezești dimineața mai viu, privești oamenii mai cu seninătate și îți recunoști micimea în fața frumuseții acestei lumi.
Iubind știi să plângi și să zâmbești cu lacrimi de mirare.
Iubind îți înghiți sufletul de mai multe ori și nu judeci, știi că nu ,,trebuie''nimic, taci în tine doar pentru a putea fi auzit, și totul pare și chiar este atât de firesc.
Iubind nu ceri nimic, nu pretinzi să fii iubit, nu te ascunzi în spatele cuvintelor, nu regreți stângăcia și spui ,,te iubesc'' mereu cu o sfială atât de frumoasă, ca și cum ai învăța să vorbești cu inima, iată de ce cuvintele sunt și vor rămâne atât de sărace, atât de stinghere, atât de goale în a vorbi despre iubire.

Ce victorie este aceea de a avea puterea de-a rămâne veșnic mirat de un Apus sau o ploaie de vară, de un răsărit sau o ninsoare demențială în Ajun, de un pahar de vin sau de o duminică seara la gura amintirilor, ce victorie să ții o mână în mâinile tale și să-i spui: ,,poți pleca oricând, suntem unul''.
Și ce putere are omul care spune: da, o/îl iubesc, și sunt întreg, viu, de neînvins.
Mereu clar, mereu deschis, mereu unul.
Fără teamă, fără regrete, fără așteptări, fără pasiuni adolescentine sau tâmpenii pasionale, fără extaz și nesomn, fără aparențe și nesiguranță și mai ales fără teama de neîncredere, de trădare, asta ar murdări tot.

Oamenii care iubesc sunt capabili să vadă (singuri fiind) frumusețile acestei lumi și pentru cel iubit.
Oamenilor care iubesc nu le este teamă de suferință ci de sfârșitul ei.

Mi se pare mereu puțin, și este puțin tot ceea ce s-a scris despre iubire, poate pentru că sunt atât de puțini oameni care iubesc sau au iubit cu adevărat, care au atins desăvârșirea și nu au trăit în zadar...restul au fost iluzii.

Ce frumos e să fii viu!
Da, iubesc și nu simt nicio lipsă din mine, sunt eu și respir.

Iată iubirea în toată măreție ei.

Fără schingiuiri, fără compromisuri și mai ales fără nevoia de a explica acest sentiment unic în care se închide sensul existenței noastre aici, oriunde am fi noi, oricine am fi noi.


Unul.

© Luminița Amarie