Scrisoare albă VII


Azi am plâns, am plâns mult și mi-e greu cu atâtea lacrimi ce-mi lungesc brațele, le-am adunat în palme și le-am pus în căușul unei lumânări, doar așa știu că vor umezi sufletul unei dureri mistuite de atât de mult dor.

Uite, e aproape ziuă, ți-am scris toată noaptea și simt cum această dorință de tine, această durere precum o sfâșiere tandră, alină lipsa ta, mi-e bine [...]

Uite că ninge, uite că plouă, uite că există viață în pofida morții ce o port în mine de când dorul și lipsa îmi încolțesc fiecare bătaie de inimă, fiecare gust de noi, fiecare strop de lumină.

E ciudat cât de liber, cât de ușor, cât de dizolvat te poți simți după ce plângi.
Credeam că lacrimile sunt dovada unei slăbiciuni (așa se spune) dar nu!
Lacrimile sunt cea mai frumoasă cale către tine însuți, către împăcare, către noi, ființa mea de dor...

Noi nu vom urma legile acestei lumi, pașii acestor drumuri care duc spre nicăieri, noi nu ne vom închina caroseriilor, noi nu vom îmbrăca lumina trucată numită astăzi în termeni delăsați: frumusețe, noi nu ne vom pierde prin mocirla cuvintelor stricate, goale, îmbâcsite de trădare.
Noi nu vom fi ai lumii, lumea va fi a noastră ...

Mi-a rămas atât de mult dor de noi, atât de multe trăiri dorite amintiri, atât de multe greșeli, atât de multe zile și nopți, dar mai ales clipe, aceste clipe ce acum mi se par eternități pustii, poeme seci, cicatrici fără nici un fel de poveste, fără nici un fel de trecut.

Uneori, în spațiul acesta al meu, această eternitate iluzorie, te urăsc, dar cred că și acesta este un fel de-a iubi, da, puternic, crâncen aș spune eu.

Te urăsc pentru eternitatea ce ai zidit-o în mine, pentru acest sentiment ce îmi sfâșie ființa și seacă orice alt lăstar ar încolți în zadarnicele încercări de-a te uita , pentru intensitatea cu care te trăiesc și pentru zvâcnetul și ardoarea pe care ți-o simt mișunând prin sângele meu, prin fiorii mei, prin gândurile și nebuniile mele.

Clipele fără tine îmi par niște lumânări de plastic, din nimic nu mai izvorăște viața.

Te urăsc pentru sfințenia cu care am ajuns să te iubesc.

Am plâns azi, dar mi-e bine.
Îți voi scrie curând, știu că și ție ți-e dor, știu că și tu plângi uneori, știu că și tu mă urăști iubindu-mă la fel de sfânt.

Mâna ta

Eu.

© Luminița Amarie

Citește și: 


Alte poeme semnate de Luminita Amarie.