Scrisoare albă VI

Ia-mi chipul și sărută-l.

Azi vreau să mă iubești, vreau să uit de timp, de mine, de lume, de himere și chiar de aceste scrisori.
Azi vreau să fie noapte, eu să-ți fiu lumina, tu mi-e întuneric.


Cuprinde-mi distanțele și mistuiește-mi dorul.
Nu mai vreau cântece despre trecut, nu mai vreau dimineți veștejite, nu mai vreau răvașe de ploaie, nu mai vreau apa seacă din lacrimile ființei, nu mai vreau decât ca azi, în această eternă clipă, să mă iubești.


Să mă iubești cum ceara își deschide inima flăcării, să mă iubești precum pământul își poartă cărbunii, să mă iubești precum secundele iubesc privirea, să mă iubești precum tenebrele ființei iubesc visul.


Privește-mi mâinile, ia-le în mâinile tale, nu le săruta, nu strivi lumina ce ochii tăi le-au dăruit-o.
Ascultă-mi tăcerea, nu o întreba nimic, primește-i întregul singurului rost, așază-te la masa ei și ascult-o.
Respiră-mi gura, nu o săruta, respiră gura mea și gustă-i rugăciunea.
Și ochii, iubirea mea târzie, iubește-mi ochii, iubește-i cu mirare și sfială, iubește-i cu lumină și-ndârjire, iubește-i cu tandrețe și tărie.


Azi vreau să-i fii luminii mele chipul, trupului meu prora, gurii mele mustul, lacrimilor mele căușul, durerilor mele umărul, tălpilor mele cenușa, spatelui meu crucea, nopților mele visul.


Dă-mi gura, mâinile, ochii, pieptul pielea
Respiră-mă.
Fii darul meu.


Azi nu mai vreau să-ți scriu, azi vreau să mă iubești.
Din noi să curgă lumină, din trupuri să țâșnească aripi, din ochi să ne-mbrăcăm cu diamantele dragostei noastre răvășitor de tremurândă, roua atingerilor să ne scalde, să trăim această poveste ireal de vie, nepământeană poate...


Azi vreau să-mi înflorești pe trup toți nuferii timizi, toți trandafirii sălbatici, toate florile lunii mai.
Să-mi faci un pat din pajiștea copilăriei și să mă îmbraci în șoapte blânde, pure, line.
Doar noi și clinchetul unui izvor, doar noi și lumina păpădiilor, doar noi și crestele munților.


Azi te iubesc și-atât.


Eu.


© Luminița Amarie 

Citește și:
 

Alte poeme