Scrisoare albă XIV

Dar când toți te privesc ca pe un ciudat,când ochii oamenilor te hărțuiesc și gândurile celorlați te târăsc prin mizeria realității, cum te păstrezi neatins, cum rămâi viu, curat, întreg?
Când toți ar vrea să te sfâșie și să-ți ia și ultimul strop de apă, de cer, de vis, de iluzie, de așteptare, atunci cum rămâi întreg și singur? Cum te păstrezi TU?
Cum îți aperi singurătarea și tăcerea, liniștea și tainele, dorințele și pacea?
 
Azi e frig, am întâlnit atât de multe priviri mârșave și bolnave încât mi-am pierdut cumpătul și pentru a mă regăsi îți scriu, te caut, te strig, te cerșesc chiar.
Știi, nu mă pot înțelege nici eu uneori, nu știu de unde acest fel al meu de a fi, de a iubi, de a trăi, de a privi, de a asculta și rar, dar mi se-ntâmplă, de a vorbi.
Aceste lupte infinite care se dau în mine, aceste bucurii neașteptate, aceste răbufniri, aceste lacrimi, aceste zâmbete, aceste gânduri atât de transparente și totuși atât de de nepătruns.
De unde atâta tumult, atâtea vieți, atâtea dezamăgiri, atât de multă pace și blândețe, atât de mult război (toate în mine).
De unde stările acestea maladive de singurătate apoi, ca printr-o lege a firii, acest extaz de plinătate și iubire, bucurie și nemărginire.

 
Nici eu nu știu cum iubesc, dar iubesc.
Nici eu nu știu cum te am, dar te am.
Nici eu nu știu cum te voi păstra, dar te voi păstra.

 
Fereastra și acest petec de hârtie îmi ajung, sunt în tren, un tren care sigur, ca toate celelalte pe care le iau eu, duce nicăieri. La terminus însă îmi voi cumpăra o carte și o să-ți scriu din nou, desigur.
O să-ți scriu despre lupte și despre culori, despre întâmplări și cuvinte, despre tăceri și infinit.
O să-ți scriu despre simpla mea existență care însă se rezumă la bătăile inimii tale, la atingerea trupului tău, la veșnicia clipelor când mă privești, iubești, trăiești.
O să-ți scriu despre viața pe care o dăruiesc fiecărui lucru pe care îl ating, despre chipuri pe care le conturez în fereastra fiecărui gând, despre oameni și locuri, despre bine și rău, despre decizii și regrete, despre jurăminte și trădări, despre un azi care crește în mine atât de multă viață.

 
Mă rup de lumea noastră, sunt la terminus, mă așteaptă cartea, aceeași masă plină de-amintiri și tu, tu care ești cu mine, prin mine, peste tot tu...

 
Aceeași,

 
Eu.


© Luminița Amarie