Scrisoare albă XI

Încep această stare de extaz sufletesc, scriindu-ți din nou.
Am avut o dimineață prea încețoșată să nu te caut pentru a-mi lumina măcar aceste câteva clipe în care aștern pe hârtie o dorință, un păcat, o mângâiere.
Hărțuită de priviri, de lumină, de realitatea aceastei lumi semănând a calvar, mereu mă închid în mine și te caut, te strig, te blestem și te iubesc.
Primăvara nu mai e aceeași, soarele nu mai strălucește la fel și nopțile mi-au devenit atât de lungi de parcă nici măcar moartea nu le mai poate cuprinde.
Mă trezesc mai mereu cu o stare de angoasă, nu știu de ce tremur, nu știu de ce râd sau plâng, nu știu de ce mă doare lipsa ta mai mult decât lipsa mea din mine, din frumusețea (care totuși există!) acestei lumi, acestor anotimpuri, acestor învieri.
M-am săturat de-atât de multă moarte, de-atât de multă înviere, de-atât de multe dimineți și nopți monahale, funebre, macabre chiar....
Am bucurii, am, străina mea iubire...
Bucuriile mele se închid și vibrează întru aceste clipe când mă rup de "turma" realității și te caut, îți scriu, te ating.
Bucuriile mele sunt zâmbetele unor prunci pe care îi văd ca fiind ai noștri, bucuriile mele sunt ploile prin care parcă te dizolvi și mă atingi, cărțile pe care le citesc și în care te găsesc, vidul în care mă pierd atât de des, muzica inimii când puritatea tăcerii și singurătății îmi atinge adâncurile ființei, aceste scrisori, aceste poeme, aceste tăceri care toate, dar toate îți aparțin.
Gustul și mirosul amintirilor cu noi nu m-a părăsit, sau poate că toate sunt numai închipuiri, poate că, independent de mine te-am construit în mintea mea, în palmele mele, în trupul meu.
De aceea cred cu tărie că singurele care nu te părăsesc vreodată sunt amintirile (asta până murim, căci apoi nu mai știm dacă le luam sau nu cu noi).
Amintirile îți fac povara de lumină, mai ușoară, mai frumoasă, oricât de întinată ar fi cea din urmă.
Amintirile te salvează și îți dau iluzii, îți umplu nopțile de singurătate, țin loc de speranță, de împăcare, de dorință, toate însă sfâșiindu-te când te cuprind.
Ce paradox este această viață, această existență efemeră, aceste bucăți de pământ din care luăm ființă și care ne amăgesc cum că am fi atotputernici, atotștiutori și stăpâni peste noi înșine.
Iubirea și suferința sunt singurele certitudini (ca și moartea sau viața dealtfel).
Rămânem dependenți de atingere, de trupuri, de unificarea trupească doar pentru că ne este teamă, teama fiind singura care ne domină fără scrupul și fără sfârșit.
Poate că dacă am accepta iubirea ca pe un act sufletesc, ca pe o stare sau existență dincolo de real am reuși să rezistăm acestui calvar trupesc căruia timpul ne condamnă.


Nu poți iubi decât trăind în eul celuilalt dar rămânând tu însuți.


Acestea toate însă, dragostea mea, acestea toate sunt doar gânduri care îmi ușurează această dragoste ce-ți port, căci și eu, precum oricare altă ființă care ar iubi, te vreau aici în carne și oase, nu doar sufletește.
Vreau nopți și dimineți pe care să le pot atinge prin prezența ta, atingerea ta, vorba ta, zâmbetul tău, luptele și regretele tale.
Vreau să-ți simt bucuriile, durerile, angoasele, dorințele și războaiele ce se dau în tine.
Vreau să-ți pot înflori pe trup, să-ți mângâi chipul, să te cert, sâ te așez la masa mea, să am grijă de tine, de noi, să te duc, să îmi devii tu crucea de lumină, din sângele meu, din sângele tău.
Vreau TOTUL tău, oricare ar fi prețul și mai ales oricare ar fi acesta.


Ți-am vorbit din nou despre iubire, uneori scriu atât de mult despre acest sentiment de parcă l-aș cunoaște mai bine decât orice și poate că da, poate că îl cunosc, poate că l-am modelat după forma sufletului meu, bătăilor inimii, respirației, trupului și privirilor mele pustii dar atât de pline de tine, poate că iubind totul devine atât de fluent, acesta fiind liantul dintre noi.
Bunul meu pământean, iubirea mea târzie, mă rup din lumina acestei scrisori spunându-ți că îmi doresc atât de mult fericirea pentru tine încât nici nu mai cred că eu, ca om, mai exist.
Mă voi întoarce să-ți scriu, până atunci și după (orice ar însemna acest "după) te voi iubi.


Cu Lumină!


Eu.



© Luminița Amarie

Citește și:

Alte poeme