Scrisoare albă X

Astăzi, zi de Martie, o zi plină de lumină ruptă din cer, din aer, din apă, din munți, din pământ.
Ți-am spus că te iubesc, ți-am scris și te-am strigat.
Nu-mi amintesc să mă fi întrebat de ce, dar simt nevoia să-ți vorbesc despre iubire.

Despre sacralitatea cu care am sădit în mine acest sentiment de când te-am cunoscut, adică dintotdeauna.

Au trecut anii peste mine, au trecut secundele seci și prea lungi de când te-ai dus, nici azi nu știu pe unde ești, nu știu în patul cui ai înnoptat, în trupul cui te-ai cuibărit, la lumină căror amintiri ai oftat înainte să adormi.

Nu știu, nu știu unde ești, dacă ești sau dacă ai fost vreodată dar știu că te iubesc.


Acest "te iubesc" (banal poate) care îmi înnobilează existența, substituie rostul de a fi, îmi luminează nopțile și alină singurătatea eternului ce l-ai zidit în mine.
Acest "te iubesc" care nu cere explicații, condiții, compromisuri și, mai mult de atât, nu e umbrit de frică.
Cred că desăvârșirea iubirii constă în lipsa fricii.

Să iubești fără să-ți fie teamă că nu ți se va răspunde la fel, fără să te întrebi de ce și mai ales până când, dar mereu cu o patimă îngerească, o durere zăcută în piept, un tremurat adânc al ființei.
Să iubești fără înțeles, fără noimă, fără cuvinte și fără întrebări.
Să te gândești la cel iubit cum te-ai gândi la tine, să te doară durerea lui, să-i trăiești bucuriile, fricile, să fii tu însuți cel iubit ...

Nu știu, nu știu, iubirea mea târzie, nu știu să-ți spun cum te iubesc, de ce te iubesc, să-ți vorbesc sau scriu despre acest sentiment care nu poate fi decât trăit.

Prin viața mea trec umbre, prin pașii mei te simt purtându-mă spre tine, spre nicăieri, spre viață și spre moarte.


Gelozia este o otravă, un fel mârșav de-a nimici frumosul, dar o simt cumva, într-un fel copilăresc dar atât de curat... Geloasă sunt și pe iubirea pe care ți-o port, dorința care ți-o nutresc, lumina ce-ți cuprinde trupul și ți se așază atât de frumos pe chipul tău blând și sălbatic de frumos, geloasă sunt pe dorul meu de tine care parcă mi te-ar lua, geloasă sunt pe trupul meu flâmând de mângâierile tale, privirile, atingerile, dăruirea pe care mi-o doresc atât de mult.

Doar iubirea te eliberează de temnița acestei vieți.


Trăim într-o iluzie continuă, ieșim din anonimat numai când iubim, numai când simțim cum se rupe cerul în noi, numai când și trupul ne tremură de dor și durere, iubirea se naște din întâlnirea sufletului cu trupul, întâlnirea cu celălalt tu, când din două ființe se încheagă un eu, când doi oameni vor, cu toată ființa lor să împărțească tot ce le-a mai rămas de trăit.


Dar noi, spune-mi, dar noi, noi care nu știu nici dacă ne-am întâlnit?
Nu știu ce-ți mai rămâne ție de dăruit, dar eu îți dăruiesc nimicul zilelor mele, paloarea trupului firav și încă tremurând, gândul și certitudinea că într-o zi, sufletul nostru își va implora sfârșitul găsindu-se ghemuit într-un trup bătrân, ridat, uitat de frumusețea primăverii anilor, toate ție.

Ți-am spus că te iubesc, și poate că, făcându-ți această destăinuire, sufletul meu atât de înserat și nemărginit de alb va putea zbura, te va putea atinge, se va opri apoi, poate pe o floare, poate pe un munte, poate pe o apă, găsindu-și așa liniștea.


Doar eu te pot lăsa să zbori.


Mi-e dor de tine.
Închei scrisoarea aceasta, cu care vreau să-ți spun că desăvârșirea a rămas acolo, în clipele cu noi, în singurul "te iubesc" care nu va muri vreodată.


Te pot iubi


Eu.


©Luminița Amarie