Scrisoare albă LXXIII

Crudă floare a însingurării
Poem din cuib
Rodul dorului de apă
Giulgi de mătase pe pielea albă a nefericiților


Se apropie marea liniște. Noapte a singurătății cazi în mine!
Basm alb în care locuiesc eu. Regina neagră a poemul tău despre îngerii pustiului. Cad stropi de ploaie, vreau să te ating, brumează liniștea ta pe trupul meu cristale de tăcere tremurândă. Aripi cresc din carnea vie a îmbrățișării noastre. Ai venit. Te-am așteptat îndeajuns pesemne.
Văd de departe drumul ochilor tăi. Ochii tăi locuiesc în tristețe, în tristețea din mine au locuit mereu, te-am căutat prin toate și îndelung mai mult decât te-am așteptat unde nu erai. Te-am căutat în lumea pietrelor. Și te-am găsit. Mă locuiai. Te-am privit puțin, te-am zâmbit în mine.
Verdele tăcut al ierbii de April, a aprins o tămâie tămăduitoare în sufletul meu, a sângerat mireasma unei primăveri uitate și ne-a cuprins pe noi, noi doi, doi oameni ai lumii acesteia din altă locuință. O locuință a noastră, o șoaptă a noastră, o taină a noastră. O piatră a noastră.

Vezi bine că spun a noastră, dar știu că nimic nu ne aparține, cuvintele ne sunt sărace și neînsemnate când noi nu suntem decât tăcere.
Te privesc vag pentru că te știu de mult. Tu ai fost aici. Din tine deci se rupe originea trupului meu. Din tine am crescut eu. Un trup pe care l-am învățat limba tăcerii, un trup curat precum mâinile pruncului care nu știe abisul și se-aruncă în huma cleioasă a acestei lumi. Un trup sculptat de plecări, de gesturile tandre ale bunului rămas, al locurilor goale, al strângerii de inimi, al despărților și mai ales al morții care va veni cu desăvârșirea. Eu din noroi am devenit lumină.
Oameni reci, oameni simpli, oameni de departe. Trec prin noi, peste noi, noi tăcem. A fost multă, multă lume, au fost oameni puțini. Am adunat speranța revederii și te-am lăsat să pleci dar fără mine nu. Sunt aici, sunt acolo, suntem noi. Nu vreau, nu vreau să-ți spun că te iubesc mai simplu decât pot să cadă zorii negri învăluiți lin de albul dimineții pe florile dorului. În melancolia ceții te-am căutat ani în șir, am strâns aerul în colivia pieptului cerându-i să devină, odată liber, ecoul pădurii din copilăria mea apoi cântecul în care să adormi liniștit.

Vreau să te duc la tine, pe pașii mei cu simplitatea clipei care ne-a fost dată și știu că va veni.

Acum, scriindu-ți, zbor și beau o apă rece. O apă a revenirii din târziu. Văd pământul pe care mi-ai rămas și strigă carnea mea că-i este dor de tine. Umerii mei care ți-au sprijinit preț de o clipă fruntea. Fruntea mea ce ți-a îmbrățișat tâmplele. Mâinile mele, mâinile tale, rodul din mine înfiorător de luminos păstrează sărutul tău pe floarea sânilor.

O scrisoare de dragoste, o scrisoare de lumină precum îmbrățișarea în care astăzi locuim.
Trupurile noastre nu au alergat, căci noi le-am îmblânzit în sfințenia tăcerii. Poemul tău e scris pe linia respirației mele. Iartă-mă, iartă-mă că tac, că tremur, că respir din tine - așa ne-am întregit.
Despre brațele tale, liane prin mine, aș mai putea să scriu un alfabet. Un alfabet al tăcerii în care oamenii care se simt să-și poată mărturisi credința și iubirea fără să ceară vreun tribut. M-ai întrebat dac-am trăit. Nu știu ce-a fost până să vii, azi te trăiesc pe tine.
Despre toate cele care nu ni le-am spus știu îngerii noștri și poemele care vor veni. Leagănul cântecului tău mă va adormi în nopțile neliniștilor mele. În nopțile fără de vise, în nopțile fără de noi, în taină cu credință te voi îmbrățișa în fiecare clipă care va veni și ne va lumina.
Nu îți făgăduiesc eternitatea. Eu te primesc în mine doar acum. Căci dragul meu, ce sens au vorbele deșarte în fața unei clipe ca a noastră?
Vreau totuși, bunul meu om, vreau să culeg din noi lacrima ușilor închise. Să o adun în adâncimea frunzei crescute de teama atingerii pe umerii mei îmbălsămați în absența mângâierilor tale, apoi, ajunsă la final, să o împrăștii, să știu c-ai să revii, să știu c-ai și ajuns.

De azi te voi purta și am să-ți pun numele drumului meu.

Eu nu-mi iau bun rămas. Îți spun bine-ai venit la despărțire și-un bun rămas precum singura și mult așteptata regăsire.

Muguri negri cresc din mine.
Te înfloresc în alb.


Iași, 26 Aprilie 2014


©Luminiţa Amarie                                                        Scrisori albe