Scrisoare în floare

Dragostea mea, iată scrisoarea aceasta.
Scrisoarea aceasta pe care o încep de ani lumină. Scrisoarea aceasta pe care niciodată n-am desăvârșit-o dar cu care, sufletul meu umil, speră să te atingă. Doar pentru o clipă. Doar pentru un răstimp. Căci oare care poate fi lumina vieții în anii cei pustii dacă nu bucuria de a iubi care nu se măsoară în timp, care nu are timp. Nu am să-ncep acum să-ți spun despre iubire. Iubirea, știm că nu este un lucru, o ființă, o idee. Iubirea este iată ceea ce te cuprinde uneori și te salvează și la sfârșitul lumii din tine...
Dragostea mea, atâta este de târziu, dar oare ce o fi târziul în ochii celui care nu poartă în el uitarea? Ce gust o fi având singurătatea celui care a plecat din el? Aș fi sărac, un pom umbrit de flori dar niciodată roditor fără durerea acestei fericiri. Dă-mi suferința ta. Din ea voi crește aripi.
Gândesc la ochii tăi, mâinile tale, vorba ta și o tristețe blândă mă inundă. O mult dorită caldă-mbrățișare. O înțelepciune de piatră la o răscruce de pământuri.
Cu violență și tandrețe te-am avut. Cu nostalgie azi te-mpart trecerii prin noi, te-mpart cu anii mei, cu ani ce vor veni, cu ani ce au trecut. Anii în care nu mi-a rămas decât iubirea noastră. Atât ești de departe sfântul meu păcat, atât ești de aproape inimă, în mine ești un clopot. În mine ești văzduh. Blestem și tunet, tu iluminare căci te iubesc cu iubirea curată, cu iubirea dată din început Tatălui către Mamă, cu iubirea Fiului către noi. Te iubesc simplu cum simplu te închin și nu te cer, te dau, ție te dau.
Atâta frumusețe ne-nconjoară, atâta liniște ne-așteaptă iar acasă, dar nimeni dorul meu, nu-i nimeni să deschidă. Zăvoarele au înflorit rugină. Pereții - piatră vie - au uitat ecoul atingerilor noastre. Au crescut liane, ne-au acoperit ferestrele, lumina s-a ascuns de noi... în noi! Să nu uiți asta niciodată căci poate nu mereu eu ți-o voi spune.
Nu știu niciodată ce aș putea să-ți scriu. Nu vreau niciodată să-ți spun ceva anume. Apari fără vreun răsărit, dispari fără de urme. Iubesc absența ta.
Absență pe care mi-am asumat-o din clipa când mi-ai apărut. Absența cu care te iubesc.
Trupurile noastre poate niciodată nu se vor fi atins mai mult decât prin aceste cuvinte. Aceste scrisori pe care noi le scriem fără să fim răspunsul lor. Te-am căutat în lumea largă. În fiecare anotimp durerea cu care frumusețea acestei lumi mă cuprindea eu ție o asemănam. Pe tine te imaginam înmugurind în mine primăvara, dând roade toamnei de aur, o iarbă a revenirilor creștea în ochii mei. Și te iubeam. Te iubeam atunci când nu știam iubirea. Te iubeam fără vină.
Îmi spui că-ți este dor. Că silueta trupurilor noastre îți este azi o vagă închipuire, un dor alungat din grădina unde noi creșteam în noi din noi. Mereu, mereu, mereu.
Nu aș putea vreodată să pot pleca fără ca tu să fii în preajma mea. Cunoști doar tu tăcerea trupului meu, doar tu mi-ai înțeles strigătul, gesturile mele nătânge, pașii mei la plecare, răceala cu care mă sfârșesc când te pierd, demnitatea cu care te iubesc și te sfidez înlocuindu-te cu sângele meu.
Noaptea m-a cuprins scriindu-ți. Pe umbra trupului tău adormit la lumina nopții, am scris cel cel mai frumos poem de dragoste.
Eu niciodată nu mă voi părăsi.
În noaptea ultimului timp voi duce pe umeri numele tău și tu mă vei iubi pentru ceea ce ești, tu pentru mine ai să mă iubești.
Din tabloul așteptărilor tale aleg credința, iubirea și iertarea. Pe tine te aleg.

©Luminița Amarie
Paris,
13 Aprilie 2014