Omagiu celui care plânge-n noi

Baie des anges
Scrisoare de adio
Poem aprilian

Omagiu celui care plânge-n noi
Sângele care aleargă prin noi precum o hienă pe nisipul fierbinte. Urme pe pielea umedă, definiția unui diamant. Un animal învins de omenire. Mama care ar ucide, ar trăda, ar sfâșia să își salveze puiul. Bărbatul care iubește silențios, dureros, demn, clandestin. În pace sfidează timpul. Femeia care știe că doar iertarea o face frumoasă. Pâinea caldă se găsește doar acasă. Femeia aceea este acasă. Mama este liniștea. Femeia mamă, roza de piatră. Trandafiriu, trupul său tremurând i se închină lui. Lui care e firul de iarbă răsărit din stâncă. Durerea, durerea vie, durerea pură, durerea neagră, durerea sărată, durerea amară, durerea limpede. Pruncul care se va naște pentru el. Copilăria care nu se sfârsește. Perpetuitate. Lumina, iubirea, credința. Eroii despre morminte. Plecarea despre eterna revenire spre... neant. Muzica inimii, calea vinului din cer către pământ - punte de apă. Împărtășanie.


Ai intrat în viața mea cu naturalețea unui sfârșit de lume. Ai plecat din viața mea cu firescul unui început. În fiecare noapte învățam pe de rost ritmul respirației tale, în tine respiram eu. Finalul nopții era despărțirea noastră. Niciodată nu am știut unde pleci. Niciodată nu ți-am cerut să rămâi. Te întorceai în tăcere, plecai în tăcere.
Dacă oamenii m-ar întreba cine ești le-aș spune că nu am vrut să știu niciodată acesta fiind poate, dacă este, motivul pentru care te-am iubit.
Că te-am iubit pentru tristețea ta știu îngerii noștri. Pentru lumina lumânărilor care cădea pe iubire, pentru cântecul de leagăn ce-și găsea loc în mâinile mele când te mângâiam, pentru întunericul verde al ochilor tăi reci, pentru masa ta, pentru apa ta, pentru trupul tău de pământ însuflețit, pentru crucea ta simplă, pentru pielea ta de argint auriu vermeil precum un tablou pe cearșaful negru la lumina lunii care ne vâna îmbrățișarea. Că te-am iubit știu astăzi morții mei, că te traiesc știu crucile de lemn. Că te păstrez știi tu și nu mă dai din tine.

Dorința din cuvânt. Cuvântul din regrete. Noi niciodată n-am cerut tributul neputinței. Am învățat să mergem pe pietre. Nu am strivit roua nopții și dacă ne-am rugat, în taină ne-am rugat. Și dacă te-am strigat în taină ai venit.

Pustiul vieții, pașii din trecut, acest firav izvor de mir pe chipul meu, eu te aștept, vreau să te iau cu mine.

Crede nespusul. Întoarce-te la tine. Uită cuvintele. Nu face rău. Acoperă-ți privirea. Nu uita să revii.

Adio la sfârșit. Aici începi tu.


(Scrisorile albe - text needitat) 


©Luminiţa Amarie