Elegie târziului

Fereastra mea pustie-n lumânarea
Ce arde ca sfidând un alt sfârșit
Terasa asta goală și-apoi marea 
Precum un semn c-ai fost și... te-am trăit

Străinii care duc tăcuți pe brațe
Sacoșe-n care cred că poartă zei
Cu frică de final să nu-i înalțe
Mai sus decât pot duce ochii mei

Cafeaua mea prea dulce, prea amară
Privirea ta ce încă n-a pierit
Ființa mea târzie și hoinară
Și-un semn pe umăr cum că m-ai... privit

O urmă de alint pe piatra rece
Ce-ar lăcrima acum știind că pleci
Tăcerea mea ce urlă și petrece
Plecarea ta prin lanurile seci

Tabloul unei zile însemnate
În calendarul unui om trecut,

Și o tristețe blândă ce răzbate,
Un rău ce-n sine însuși și-a făcut. 




©Luminița Amarie