Scrisoare albă L

Scrisoare albă, albă și pustie

Doamne, de când nu ți-am mai scris!
Cu ce să încep oare?
Cu vechile mele povești, cu rătăcirile mele, cu fricile mele, cu drumurile mele? Aceeași eu mereu altcineva...
Nu. Mai bine cu iubirea mea pentru această lumină care îmi înseninează sufletul, cu tine, dragostea și durerea simțurilor mele ascunse, patimă ridată ca o poveste de iarnă, ca o după-amiază de toamnă la ceasul amintirilor.
Mi-e dor de tine, un dor ce crește lin, mocnit, duios, ca un sfeșnic în inima mea, în carnea mea, în toate lăcașurile ființei mele.
Drumuri, drumuri, drumuri. O veșnică plecare este viața mea. Nici nu mai știu dacă îți este bine. Dacă poți dormi, dacă ți-e sete, dacă ți-e frig, dacă ți-e teamă, dacă ți-e foame, dacă ești tu..
Iată, acum, fără să știu de ce, îmi amintesc... vreau să te amestec copilăriei mele.
Știi... iarna mereu aveam în casă crizanteme, le puneam în vaza de cristal a mamei și erau vii până în primăvară, nu pot uita cât era de frumoasă casa plină de aceste flori care îmi păreau firesc stăruitoare, puternice, vii și veșnice, ca un fulger într-o bătaie de aripi, atunci nu înțelegeam asta, desigur.
Poate că de aceea nici nu am uitat nimic, poate că e mai bine să simți decât să înțelegi... da, cu desăvârșire este mai clar căci eu păstrez atât de vii acele amintiri, trăiri pure, fără definiții.
Aveau în ele crizantemele o tandrețe și o răceală ce-mi dădeau definiția demnității, chiar dacă nu știam nimic, nu înțelegeam nimic din tot ceea cd astăzi îmi face rău înțelegând.
S-a spart vaza mamei într-o iarnă, crăpase căci apa înghețaseși o iarnă întreagă, apoi primăvara, au trăit crizantemele într-o vază de gheață apoi în apă rece, erau ca o iubire pe timp de război, un război rece și crunt cărora doi îndrăgostiți îi supraviețuiesc. Așa a fost fiecare iarnă a copilăriei mele, o iarnă cu flori...
De ce oare îți scriu aceste rânduri acum? Acum când tu poate că nici nu ești, acum când nici numele tău nu-l mai pot rosti, când numele meu l-am uitat de mult, de ce mă întreb toate acestea și de ce, de ce nu aștept niciun răspuns?
Deja știu că peste câtva timp îți voi scrie din nou, te voi întreba poate aceleași lucruri dar te voi iubi mai mult decât pot spune.
Iubirea... Ah! Iubirea nu se spune, nu se scrie, nu. Iubirea se tace.

©Luminița Amarie                                                                   Scrisori albe

06-10-2013, 8:12 pm