Cetatea mea de abur se dărâmă,
Ascunde-mă sub urmele de cai.
Ți-am spus să pleci, am strâns în mine chinul,
M-au doborât tristeți, mereu tristeți,
În carne-adânc mi te-ai înfipt ca spinul,
Cum poți acum uitarea să pregeți?!
Cred c-am să plâng, de-atât de multă toamnă,
Ninsoare-arzândă -mbracă ochii mei,
Femeia ta, straina ta, o doamnă,
Ți-am fost nimic, strivește-mă de vrei.
La drumul tău, la drumurile tale,
Închină-te la tot ce-ai adunat,
Să nu m-aștepți. Îți voi ieși în cale
Când n-ai să știi că-n tine m-ai strigat.
Am să-ți cunosc tandrețea din privirea
Ce-ți va trăda iubirea ce-mi nutrești,
Te rog, te du, nu-mi adânci durerea,
Știu bine c-ai să pleci căci mă iubești.
Și-n ziua când vei obosi de golul
Ce te așteaptă-n casa ta de lei,
Ai să renunți la scenă și-apoi rolul
Bărbatului femeii ai să-l iei.
© Luminița Amarie Alte poeme
