Stare XLVI

Am zis că poate va fi bine
masa era goală
ei credeau că e plină
zgâriau cu un ciob de sticlă
ruginit
sufletul meu speriat
nu mai zâmbisem de demult
nu mai cunoșteam cuvintele
cum se rostesc
cum iau formă
apoi cum se dizolvă
în timpanul celuilalt
uneori mă privea el dar nu era privirea pe care...
eram pierdută într-o mare de oameni fericiți
nu înțelegeam de ce nu am dreptul să fiu tristă
apoi am plecat
le-am spus timid două cuvinte
pe care i le spuneam
de-o vreme lui Dumnezeu
înainte să adorm
și cu dorința ca el să fie în urma mea
am coborât în mine.
Ca semn
poemul acesta
el nu a înțeles că singurătatea
e ca un copil care suferă de autism -
iată-mi sufletul.




© Luminița Amarie