Suferinţele unei poete – după Werther(Traian T. Coşovei)

Articol preluat din revista "Luceafărul de dimineață".

Motto: „De ce iubim cu frica de a pierde...?”

Luminiţa Amarie

O delicată făptură de glasuri, gânduri şi lumini, ce evocă un trecut deopotrivă material şi imaginar, se dovedeşte a fi doamna Luminiţa Amarie. Nu întâmplător, cartea sa Chintesenţa de a fi, Editura Eminescu, 2013, este sub semnul unui citat memorabil din filozoful Confucius: „Eu transmit, nu creez. Am încredere în cei vechi şi-i iubesc”.

Poeta străbate un teritoriu împărţit între tăgadă şi speranţă şi disputat între trecutul asumat şi un incert viitor al sentimentelor. Din acest viitor-trecut se naşte un viguros (din punct de vedere poetic) sentiment al autometrizării pe care autoarea îl opune carnalului în favoarea ideii de iubire: „Azi nu mai ştiu nici ora nici urmarea/ A ceea ce-am făcut pentru-a trăi/ Însă scriind încep s-aud chemarea/ Şi caut Chintesenţa de a fi”. Din această persistenţă vinovată a memoriei se naşte o delicată coregrafie a amintirilor.
Luminiţa Amarie se lasă în voia tradiţiei trubadurilor şi truverilor, ce evocau sentimentul ca pretext poetic, dând muzicalitate unor trăiri ce se propagă în ritm de baladă.
Alteori, poeta pare a sta pe ţărmul unei mări nemărginite în aşteptare. De altminteri, această stare – aşteptarea – caracterizează poemele volumului şi caută descifrarea unui sens tot mai încifrat: „Eu ştiu ce fac, te vreau, mă dăruiesc/ În mine mii de focuri şi vreri încă trezeşti/ Şi cad în mreaja ta, de tine mă-nrobesc.// Mă duci la braţ spre un altar de noi închipuit/ Clădit în neguri şi zidit în vânt/ Şi nu mă-ntreb cum ai făcut de-n mine te-ai sădit/ Noi suntem azi legaţi în necuvânt// Profeţii ne-au ghicit menirea, scriindu-ne în stânci/ Şi vântul, roza lui, spre mine te-a purtat/ Iubirea ce ţi-o port sapă fântâni adânci/ Căci doar pe tine spre altar eu te-am chemat”. Nu de puţine ori, versurile doamnei Luminiţa Amarie ne amintesc mâhnirea superioară a sonetelor shakespeariene, acea nedomolită tristeţe creativă ce se priveşte în oglinzi imaginare.
Dar lacrimile rămân reale, autentice: „Şi voi veni încet, plăpând, pe îndelete/ Şi tot ce pot voi face să nu te necăjesc/ Aş vrea ca trupul tău de-al meu să se îmbete/ Eu simt c-aş vrea în vis să vin să te-ntregesc.// Apoi, în patul tău, târziu voi adormi/ Întâi să te privesc, să mă îmbăt agale/ Nu ştiu de ce, dar cred, c-am putea împlini/ Un vis ce-a adormit ca vinul în pocale.// Eu voi veni când dormi şi voi purta cămaşă de lumină/ Ţesută la candela lunii de un înger păcătos/ Pe frunte te voi săruta cu gura-mi de carmină/ Să dormi acum, dormim, străinul meu frumos”.
Real sau imaginar... din această confuzie a simţurilor amestecate într-un aliaj ce-i conferă autenticitate, se naşte metafora unei individualităţi risipite printre trăiri: „Noi doi şi o plajă pustie/ O scoică ne ţine făclie// Tu ţărmul ce-mi sărută talpa/ Sculptând două trupuri cu dalta.// Albastru precum asfinţitul/ În inimi purtăm răsăritul// Nisipul, fiorii pe piele/ Şi lacrimi iubite de stele.// Atingeri, văpăi, apoi marea/ În ea ne învingem pudoarea”.
Spirit profund şi puternic, doamna Luminiţa Amarie face dovada unei reale înzestrări poetice ce dovedeşte că realitatea poate oricând deveni sentiment şi sentimentul caligrafie existenţială.
Suferinţele tânărului Werther înnobilat de singurătate – iată una dintre căile de acces întru înţelegerea acestor versuri.

Traian T. Coșovei