dar cea din urmă este greu de purtat
și că nu voi ști
să-i urmez crucea
Ei însă nu mi-au văzut umerii
ducând pe ei
cel mai luminos calapod
Că sunt o umbră a ceea ce alții devin
Dar că eu am atins cu mâinile și ochii
Pielea fragedă a morții
Nici unul n-au știut
Mi-au spus că pot mai mult
Au vrut să mă învețe să-mi trădez simțurile
Cu exacerbarea unor ratate prefăcătorii
Să scriu frânturi din rugăciunile mele
Albe Negre
Dictate de ei
Ei n-au știut însă că eu
cu inima mea
cu sufletul meu
cu mirarea și înfiorarea mea
am văzut viața din mine murind
Nu!
Nu am ucis
nici fluturi
nici corăbii nu am înecat
Dar visele toate mi le-am sfărâmat
Cu propriile tăceri
Cu propriile cuvinte
Cu însămi ființa mea
Cu aceste mâini care iată
Astăzi tremură cerșind
o ultimă ploaie de vară
Aș fi putut să port în mine
toate poveștile
Oricum eliberându-le durerea
Mai multă suferință le-am adus
Aș fi putut să frâng
una câte una
boabele de rouă
care tremurânde
astăzi asemenea unor taine
stau ascunse în mine
nu-și doresc nicio scăpare
din adâncul
Uneori negru
Uneori alb
dar mereu viu
Ca un cântec de leagăn
pe patul de moarte
Mi-au spus atât de multe
dar eu niciodată
nu m-am auzit
decât
pe mine dinlăuntrul tău.
© Luminița Amarie
