Nu știu, n-am vrut să scriu nimic, am vrut să estompez,
să închid în mine toate trăirile adunate într-o... într-o viață de om, o
viață simplă de om mic și simplu.
Atât de multe plecări și despărțiri plombate cu nisipul deșertului din
palmele noastre reci, palmele noastre nătângi și încăpătoare,
primitoare și ademenitoare de iluzii, din deciziile noastre efemere, din
siguranța noastră de serviciu, din nimicul care ne pare împărăția
acestei lumi dar care nu e decât un spectacol uneori ieftin, uneori
tragic, poate chiar reușit, în tot cazul destul de animat ca să putem și
plânge, și râde.
Ah, de-aș fi putut păstra în mine măcar povestea unei lacrime*...!
Nimic nu am, nimic nu vreau, nimic nu caut.
Se întâmplă atât de firesc să simt în centrul sufletului meu un fel de vulcan care dă să erupă, un stup de viespi care zărind o fisură în pereții cutiei de lemn vor să umple cerul, o pasăre pe care frica de a fi închisă o ucide și se zbate, se zbate, se zbate...
Și pacea, o pace care se naște din nimic și moare din nimic, dar care mereu mă coboară în adâncul ființei, de acolo culeg uneori cărbuni, alteori rouă...
Atunci, în clipele acelea tulburător de reci și nemișcate, ca o privire de marmură, când acea senzație mă cuprinde, când nu-mi mai pot îmblânzi bătăile inimii, încep să scriu.
Știu, este absurd, ridicol, poate chiar banal, dar așa se întâmplă.
© Luminița Amarie Scrisori albe
