Protagonista acestui interviu, Luminiţa Amarie, s-a născut la 20
ianuarie 1987 în Dorohoi, judeţul Botoşani şi a copilărit în comuna
Ibăneşti. A urmat cursurile gimnaziale la Şcoala din Ibăneşti şi s-a
specializat în Medicină Administrativă, apoi în Turism, Comerţ şi
Marketing în Paris, Franţa.A debutat în universul poeziei cu volumul ,,Lacrimile, dinţii albi ai durerii” la Editura Eminescu, Bucureşti, 2012. Tot în acest an lansează un alt volum de poezie intitulat ,,Destin făcut dintr-un cuvânt” la Editura Singur, Târgovişte. O mare parte dintre poeme
i-au fost publicate în Diaspora online, în Revista ,,Phoenix Magazine” din Arizona de către domnul Octavian Curpaş, în Cenaclul literar înţelepciune.ro şi pe site-uri cu specific cultural.
Al treilea volum ,,Chintesenţa de a fi” publicat la Editura Eminescu, demonstrează că Luminiţa este un izvor necontenit de creaţie lirică. După mai multe lansări în diverse oraşe ale ţării, precum Bucureşti, Botoşani, Dorohoi, tânăra scriitoare este aşteptată şi în satul natal, spaţiul arhaic şi nealterat, unde Luminiţa se încarcă mereu cu spiritualitate şi profunzime.
Despre scris, poeta spune: ,,Scrisul este pentru mine singura dovada că exist, învăţ, citesc şi sunt conştientă că încă greşesc dar dacă nu aş scrie nu aş putea fi eu. Scriu pentru că simt că trebuie să scriu nu pentru a obţine ceva, scriu pentru a aduce o oază de bucurie pe chipul celor care mă cunosc sau care mă descoperă, scriu pentru oamenii simpli care se regăsesc în scrierile mele, scriu pentru sufletul meu, scriu să-mi bucur părinţii şi să pot să rezist în această lume teribil de materialistă.
Visul meu este să pot să mă întorc într-o bună zi acasă, iubesc ţara asta, o iubesc pur şi simplu, şi îmi doresc ca într-o bună zi să scriu de acasă şi nu de pe drumuri cum fac de ani buni.
Aş vrea ca eu, să fac România mai frumoasă măcar cu un vers, iată visul meu”.
De o modestie ieşită din comun, Luminiţa Amarie este un model demn de urmat pentru tânăra generaţie. Cu ambiţie şi perseverenţă a reuşit
să-şi îndeplinească visul, să demonstreze că pentru cel cutezător nimic nu este imposibil.
În prezent, Luminiţa îmbină poezia cu… imobiliarele. Îi place să călătorească şi îşi iubeşte foarte mult ţara.
În interviul pe care l-am avut cu dumneaei ne-a vorbit cu drag şi dor de locurile natale unde Dumnezeu a adus-o pe lume hotărând ca ea, Luminiţa, să fie ,,lumina” care să ducă numele Ibăneştiului pretutindeni.
Geanina Turtă: Mergând pe urmele copilăriei, am aflat Luminiţa, că încă de mică purtai în suflet acest har divin de a scrie. Te rog să ne spui de unde a început totul?
Luminiţa Amarie: Eu scriu de când am început să conştientizez că există sentimente, gânduri, trăiri, care nu pot fi exprimate verbal, cel puţin nu întotdeauna. Am tot scris de mică, dar nu am păstrat ce scriam, s-a pierdut. Apoi, cu timpul, am început să le păstrez (aceste gânduri). Scriu (oarecum) serios din adolescenţă mai exact.
G.T.: Foştii tăi profesori vorbesc despre tine cu superlative ,,o fetiţă sensibilă, retrasă, visătoare". Cum erau orele de limbă şi literatură română? De atunci erai atrasă de poezie?
L.A.: Hmmm... nu prea ştiu cum să reacţionez sau cum să primesc cuvintele de laudă, darămite superlativele, mi-e teamă de laude, cum bine spunea Noica: ,,Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica”.
Eu am fost pasionată de literatură din scoala, asta este drept şi învăţătoarea cât şi profesoara mea de limba şi literatură română au văzut asta în mine. Ca o paranteză, adoram să scriu compuneri pe care apoi le citeam în clasă, mă simţeam atunci, când toată clasa mă asculta ca fiind "cel mai iubit dintre pământeni" preţ de câteva minute, erau ca o magie pentru mine acele ore în care ştiam că voi fi nu doar prezentă ci şi ascultată...
Deci, da, eram atrasă de poezie, de literatură în general de pe atunci.
G.T.: Ai plecat în străinătate pentru un trai mai bun. Nu mulţi tineri plecaţi în străinătate ajung să atingă aceste înălţimi. Cum ai reuşit să răzbeşti, să învingi greutăţile şi să-ţi depăşeşti condiţia?
L.A.: Am plecat în străinătate de îndată ce am devenit majoră (nu că nu aş fi fost destul de matură înainte), a fost greu dar înălţător si de folos în acelaşi timp. Am învăţat atâtea limbi străine, m-am integrat la sânul atâtor civilizaţii diferite (păstrându-mi însă singurătatea şi cultura), am călătorit foarte mult şi am muncit şi mai mult. Toate acestea m-au construit ca om, astăzi pot spune că tot ceea ce mi s-a întâmplat (deloc roz ca şi situaţie) m-a făcut să fiu eu.
Mi-am depăşit situaţia câştigând încrederea oamenilor pe care i-am întâlnit, într-un mod demn, îmi permit să spun, şi lăsând modestia la o parte, vreau să precizez că am lăsat loc de ,,bună ziua" peste tot, asta ca să spăl câtuşi de puţin şi eu cumva imaginea noastră de peste hotare...
G.T.: În condiţiile în care tot mai mulţi tineri îşi doresc să plece din ţară. Pe tine ce te determină să te întorci şi să vorbeşti atât de frumos de locurile natale?
L.A.: Nici nu trebuie să existe ceva care să te determine să te întorci acasă!
Sigur că aproape toţi vor să plece din ţară, mereu spun că România îşi pierde copiii... dar nu e vina ei.
Mă întorc des acasă ca să pot rezista o altă perioadă departe, să fiu cu familia şi locurile mele, mă întorc să mă regăsesc. De dor mereu, de dor şi respect faţă de pământul care m-a născut.
G.T.: Te-ai gândit vreo clipă că vei ajunge scriitoare?
L.A.: Nu. Dar ştiu că am visat.
G.T.: Consideri că a fi scriitor este o meserie sau o vocaţie?
L.A.: Eu cred că nu este nici una, nici alta. Şi apoi, eu nici nu mă consider scriitoare sau poetă. Noi, cei care scriem nu ar trebui să existăm în faţa creaţiilor noastre pentru a nu le umbri, există însă ceea ce scriem şi ce este nemărginit de frumos este că scrierile noastre vor rămân poate, vor dăinui, vor perpetua... vreau să cred asta si despre ceea ce scriu eu. Desigur, perseverând.
G.T.: Cine te-a încurajat, ce te-a impulsionat să lansezi prima carte?
L.A.: Am avut norocul să întâlnesc oameni care să creadă în mine şi să mă motiveze. Jurnalişti, poeţi, şi, desigur, familia mea.
G.T.: Cui îi datoraţi lansarea dumneavoastră ca scriitoare?
L.A.: Nimănui de pe pământ.
Cu siguranţă lui Dumnezeu şi îngerului meu.
G.T.: Cum ai caracteriza culisele creaţiilor tale. Ce te inspiră, care sunt momentele prielnice pentru a scrie?
L.A.: Scriu când simt. Uneori se întâmplă să lucrez şi să mă opresc din ceea ce fac să scriu ceva.
Mi-e bine în linişte şi singurătate. Nu sunt însă un om singur decât dacă eu vreau asta, dar recunosc că prefer locurile mai puţin populate...
G.T.: Pe parcursul conceperii unei lucrări, împărtăşeşti cu cineva ceea ce scrii? Ai nevoie de confirmări, de alte opinii sau eşti propriul critic?
L.A.: Sunt un autodidact declarat. Nu cer părerea nimănui în timp ce scriu.
Se întâmplă ca odată expuse scrierile să fie analizate de poeţi şi critici, sau chiar de prieteni şi dacă părerile lor se întâlnesc cu acordul meu, mai modific, dar niciodată nu schimb sensul creaţiei la sugestia cuiva, oricine ar fi cel din urmă. Am avut şi am privilegiul sa fiu ajutată, sfătuită, dirijată de mari poeţi contemporani, de oameni care cred în oameni.G.T.: Cum ai descrie primele tale volume de poezii, ,,Destin făcut
L.A.:
Sunt două volume care cuprind în mare parte poeme de dragoste, sunt
ambele în stare ,,brută, neşlefuită", le-am publicat cum le-am scris
fără să le aduc multe modificări, recunosc că dacă ar fi să le public
din nou acum aş face multe schimbări, corecturi, sunt desigur şi greşeli
în conţinutul lor, dar nu regret nimic, am facut ce-am simţit că
trebuie să fac, mereu singură, mereu ,,de capul meu’’, când voi putea le
voi reedita.
Sunt o parte din mine.G.T.: Cu ce noutăţi vine noul volum ,,Chintesenţa de a fi"?
L.A.:
Volumul ,,Chintesenţa de a fi" nu ştiu dacă vine cu noutăţi, conţine
tot poezie, sper însă să fie un volum mai bun decât primele, conţine
poezie de dragoste şi nu doar. Vă invit să îl achiziţionaţi şi să îl
citiţi (zâmbet). G.T.: Din această ipostază de scriitoare, cum te raportezi la societatea de astăzi? Te inspiră, te inhibă, te motivează?
L.A.: Revin spunând că nu sunt (încă) scriitoare sau poetă, drumul e lung... dar, ca şi om care scrie pot să spun că societatea nu mă inspiră, căci slavă Domnului cu toate greutăţile şi lipsurile ei nu este deloc poetică... dar vedeţi dvs. eu mi-am creat o lume a mea, o viziune a mea despre cum este sau mi-aş dori să fie lumea aceasta, trăiesc simplu şi de aceea încă reuşesc să găsesc frumosul, purul, genuinul în oameni...
G.T.: Credeţi că opera unui creator trebuie să fie ancorată în perioada pe care o reprezintă?
L.A.: Nu ştiu ce să spun. Probabil că opera unui creator reprezintă lumea pe care el o trăieşte, pe care el o creează sau chiar vede din prisma intamplarilor care se nasc din ceea ce îl înconjoară, însă, independent de el, ceea ce scrie va fi influenţat de perioada pe care o reprezintă.
G.T.: Cum crezi că este percepută poezia în ziua de astăzi? Mai este gustat universul poetic?
L.A.: Din nefericire astăzi nu prea se mai citeşte, dar eu mă încăpăţânez să cred că nu este totul pierdut.
Există, însă, foarte mulţi oameni care trăiesc întru poezie, eu cred că fiecare gen literar îşi are proprii cititori deci nu se poate pierde Poezia.
G.T.: Care sunt temele dvs. preferate?
L.A.: Nu am teme preferate. Sunt, însă, un om foarte emotiv, timid, simplu. Cu riscul de a părea banal răspunsul meu tema mea preferată este viaţa, această emoţie de a fi.
G.T.: Ce autori preferaţi în mod special? Clasici, moderni, tradiţionalişti...
L.A.: Sigur că un pic din toţi, nu am, însă, un stil pe care îl prefer. Citesc şi am citit din toţi, în toţi m-am regăsit: Eminescu (evident) Nichita, Blaga, Macedonski, Arghezi, Labiş, Stanca, Ahmatova, Ginsberg, Plath, Neruda, Salinas, Baudelaire, etc...
G.T.: Ce volume de poezie ai în biblioteca personală?
L.A.: În biblioteca personală îi am pe cei menţionaţi mai sus şi nu doar, am adunat cărţi de peste tot pe unde am călătorit, în toate limbile pe care le vorbesc, am şi multă documentaţie despre psihologie în bibliotecă, şi proză şi dicţionare, este un Babilon biblioteca mea!
G.T.: Te-ai gândit să abordezi şi genul epic?
L.A.: Am început să scriu proză, fragmente. Nu ştiu ce va urma...
G.T.: La ce lucrezi în prezent? Ce creaţii surpriză ne pregăteşti în viitor?
L.A.: Voi încerca să scot o culegere de fragmente în proză, nu ştiu însă nimic sigur, asta fiind poate ceva surprinzător, dar... voi începe curând să editez al 4-lea volum de poezie.
sursa: momentul.ro
Citește poemele Luminiței Amarie
Interviu prelual din ziarul Dorohoi News:
Interviu cu Luminița Amarie: „Emoția din gări și aeroporturi o transform în poezie”
Luminița Amarie și-a lansat cel de-al treilea volum de poezii
„Chintesența de a fi” și la Dorohoi, aproape de satul său natal. Se
consideră un om simplu, făcut din emoții și trăiri care reușesc să îi
dea inspirație pentru a scrie. Primele două albume sunt „Destin făcut
dintr-un cuvânt” și „Lacrimile, dinţii albi ai durerii”, iar, după cum
spune chiar ea, toate sînt frînturi din viața de zi cu zi, din
„simplitatea sfâșietor de frumoasă care ne înconjoară".
DorohoiNews: Cum trăiește un om făcut din emoții?
Luminița Amarie: Un om făcut din emoții trăiește... pe
jumătate. Pentru a putea exista ca un om cu picioarele pe pământ ar
trebui să știu să îmi controlez emoțiile, pentru a mă putea afirma însă
în scris, trebuie să-mi trăiesc emoția deplin, să fiu eu dealtfel. De
aceea stau între oameni cât pot, când simt că mi se umbresc emoțiile,
trăirile, gândurile, mă retrag. Așa că iată, trăiesc mai mult pe
jumătate, pe jumătate cu lumea, pe jumătate cu mine. Dacă nu ar exista
aceste stări, aceste trăiri și mirări care mă caracterizează și cu
ajutorul cărora scriu, nu aș fi eu.
DorohoiNews: Și se pierde ceva trăind doar pe jumătate?
Luminița Amarie: Da, aș spune că da însă la un mod
general, eu una nu sunt afectată de lipsa mea din mulțime chiar dacă la
un moment dat nu ești văzut ca fiind ,,în rînd cu lumea", ești mai
singur, mai puțin înțeles. Am intrat în acest univers al poeziei nu de
mult, de un an jumătate aproximativ, lumea mă cunoștea mai mult online,
apoi cineva m-a convins să public. Pierzi mulți oameni decizând să fii
tu însuți, oameni care înainte ca tu să fii cel care ești îți erau
prieteni, sau mă rog, așa susțineau. Cred că de fapt pierzi iluzia căci
orișicum ar fi într-un final sîntem tot singuri. Mi-au rămas foarte
puțini oameni cunoscuți alături, mulți consideră că scrisul e ceva
pueril, o pierdere de timp, și apoi, eu nu judec pe nimeni, cei mai
mulți trăiesc în realitatea lor.
DorohoiNews: Spuneați că ați fost descoperită și promovată de cineva.
Luminița Amarie: Da, l-aș numi aici pe poetul
Constantin Preda, pe jurnalistul Octavian Curpaș, ei m-au readus cu
picioarele în lumea poeziei, nicidecum pe pămînt. Nu-mi făceam
cunoscute poemele pentru că nici acum nu am încredere în ceea calitatea
(dacă pot spune așa) lor. Acum sînt mulți oameni care mă susțin și spun
că scriu bine, însă eu nu pot să spun că da, că au dreptate, mie mi-e
frică de laude. Apariția mea în această lume a stîrnit fel de fel de
comentarii cum că aș fi scriitor sau poet, au apărut așa numiți anonimi
care au comentat la adresa mea mai mult ca individ și nu ca scriitor,
sînt mai mult decît sigură că erau oameni care îmi sunt chiar apropiați.
Omul din spatele omului e altcineva decît acela care pare. Eu am fost
făcută să cred că am prieteni, naivitatea m-a costat mereu, dar nu
regret, învăț.
DorohoiNews: Este vorba de o muză pe undeva?
Luminița Amarie: Am momente în care vreau să scriu pur
și simplu. Au fost
multe discuții cum că un poet nu ar trebui să își
aducă viața personală în poezie pentru că în acel moment nu mai este
poezie ceea ce scrie de fapt, nu știu dacă este așa căci dacă nu pleci
de la o proprie trăire atunci unde stă sinceritatea? Eu scriu poezii de
dragoste, și fiind femeie, este, evident, vorba de un EL. Dar nu este un
singur om, nu scriu cuiva anume, eu transform stările în poezie. Si
apoi, nu cred că se poate explica momentul în care simți că vrei să
scrii, oricum, nici nu aș vrea să i se afle taina. În momentul în care
un poet își găsește o muză și scrie doar inspirat de aceasta, atunci
este, da, un miracol. Și vreau să cred că există acest miracol. Eu am
găsit miracolul în jur, în momente, în clipe, în oameni. Există
momentele din care culeg emoția, mă emoționează ceea ce alții văd ca
fiind nimicuri. Cred în puterea noastră de a transforma viața în ceva
frumos. E destul de mult gri în jur...
DorohoiNews: Așadar poezia pornește din lucrurile mici, care ne înconjoară?
Luminița Amarie: Da, din simplitatea lucrurilor, tot
ceea ce scriu e atît de simplu că uneori poate părea și banal, probabil
din anumite trăiri care m-au marcat și de care nu am reușit să mă rup.
În sufletul fiecăruia dintre noi există cu siguranță un motiv pentru
care la un moment dat începe să facă în așa fel încât să umple golul. În
sufletul meu există o lipsă pe care încerc să o umplu cu acest fel al
meu de a fi, cu scrisul.
DorohoiNews: Deci poeziile sînt frînturi din viața de zi cu zi.
Luminița Amarie: Da, și din modul în care mi-aș dori ca
viața mea să fie, îmi fac realitatea mea, lume în care scriu, în care
oamenii se ajută, în care se poate iubi și atît. Poate e mai mult o
iluzie pe care încerc să o păstrez și să o pun în cărți pentru a o
materializa, căci iată, sînt foarte mulți oameni care nu mă cunosc, dar
se regăsesc în simplitatea cuvîntului meu. Pentru mine aceasta este o
binecuvântare.
DorohoiNews: A fost lansat recent cel de-al treilea album. În ce măsură se regăsește în el o parte din dvs.?
Luminița Amarie: „Chintesența de a fi”, acest volum
reprezintă o culegere de suflet în care am scris iubirea față de semeni,
nu doar iubirea dintre un bărbat și o femeie ci iubirea în general.
Este o parte din mine acest volum, de aceea poate că are și
imperfecțiuni, mi le asum.
DorohoiNews: Dacă tot veni vorba de emoție, îmi
amintesc că spuneați undeva de emoțiile stîrnite de locurile de
despărțire și de întîlnire. Ce fel de emoții stîrnesc aceste locuri?
Luminița Amarie: Am zis că îmi plac foarte mult gările
și aeroporturile, sînt o sursă de inspirație chiar. Și mai scriu foarte
mult în cafenele... Sînt mai mult un om al drumurilor. Acolo regăsesc un
mic moment pentru mine, eu cu mine, și e adevărat, în gară oamenii se
despart și se reîntîlnesc, e ca un drum fără sfîrșit, oriunde ai merge,
te întorci, sînt drumuri care se unesc. E o minune să văd oameni care se
regăsesc sau despart, să îi privesc, să simt parcă durerea lor, bucuria
lor... De acolo mă umplu de emoție și transform clipa în poezie.
DorohoiNews: Se spune că viața adevărată e cea pe care o vedem zi de zi, însă căreia nu îi dăm importanța necesară.
Luminița Amarie: Da, sîntem umbriți de greutăți și nu
avem timp să privim oamenii care se mai țin de mînă sau care se regăsesc
sau se despart, nu mai trăim întâmplările simple, doar grandiosul mai
impresionează azi, trist... Lucrurile mărunte contează de fapt. Acum
cînd sînt acasă, sînt atîtea locuri pline de poezie, mă mir că nu le-am
văzut pînă acum. Mi-am trăit copilăria la țară, dar nu știu cum de nu
le-am văzut, pesemne că am crescut prea repede... nu știu cum de oamenii
nu le văd, ne lăsăm luați de valurile nimicului care duce nicăieri.
DorohoiNews: Emil Cioran spunea că noi am deveni lirici
atunci cînd dorim să acoperim o lipsă totală și organică. Credeți în
ceea ce spunea el?
Luminița Amarie: Cioran, un înger, un demon care taie
în carnea vie a sentimentelor, a celor mai puternice și dureroase
trăiri. Poezia adevărată, la care sînt singură că nu am ajuns,
desăvîrșirea în lirism, este atunci cînd reușești să umpli lipsa, să
calmezi durerea, să vindeci rana... să trezești viața din mormântul
ființei. Nu am putut însă să vorbesc despre asta și nici nu cred că am
să pot, dar da, există o lipsă în viața mea, există un înger, un suflet
care a plecat și căruia încerc să-i păstrez vie și veșnică memoria
scriind. Din durerea pură se naște mai mereu lumină. (Mădălina O.)
