Zbateri din neant

Am vrut să scriu un poem fără ochi, fără mâini,
cu gândul am vrut să-l scriu.
Un poem de dragoste am vrut să aștern pe pământ,
Dar furtuna venea și vântul mi-a împrăștiat gândurile.
Furtuna tot în mine-a răscolit.
Am vrut să povestesc pruncilor despre jocul cu pietre,
Despre luciul crud al peștilor lumii de dedesubt am vrut să le spun,
Dar viituri de lumină m-au orbit,
peștii s-au ascuns în taina adâncurilor.
Am vrut să țin mâna bunicii, dar nevăzuta moarte mi-a smucit-o.
Mi-a smucit copilăria, moartea cu aripi albe.
Am vrut să cresc copilul cu păr de miere,
cu suflul meu am vrut să-l cresc,
Dar cerbul lui Dumnezeu era însetat.
De apă avea nevoie cerbul, și copilul meu a plecat să-l adape.
De-atunci nu mai visez decât căprioare, căprioare moarte visez înecându-se,
zbătându-se în vidul lacului negru.
Am căutat să fiu un om bun,
să fiu eu cum pot,
Dar în piroane de fier m-a priponit sărăcia lumească,
În piroane de fier m-am topit flăcărilor.
Am jurat că voi spune adevărul și se adunaseră în jurul meu
solii de părăsiți ai sorții,
atâția oameni zdrențuiți încât nu-mi mai simțeam etatea.
Adevărat am vrut să exist, dar gura mea a împietrit când a văzut durerea zăcând pe umerii mulțumii,
Glasul meu a muțit când în inimă s-a înfipt frica pură
Că n-aș putea cuprinde cu privirea nici măcar
tristețea din sufletul unui singur om-
atât de multă era.
Tristețe multă era pe pământ.
Tristețe multă avea să se coboare.






© Luminița Amarie