Nu știu dacă dorul de țară te face un om mai bun și mai trist
Eu fac parte oricum dintre oamenii buni (naivi!) și triști.
Mai rămâne puțin din sfânta zi de Duminică.
Mă tem că de ani buni duminicile mele au fost sacrificate iar eu am fost
și rămân păcătoasa care și-a trădat duminicile cu munca.
Totuși, astăzi, (fiind o duminică în care am muncit), am simțit ceva ce de
demult nu mai simțisem, a fost poate provocat de cineva, de ceva, dar
mi s-a făcut dor de duminica mea, de felul în care o simțeam eu, de
felul în care o trăiam eu în simplitatea existenței din satul meu, din
satul blând al Moldovei de altădată...
Când eram mică, bunica m-a învățat că fără Dumnezeu nimic nu este posibil, iar pentru ca toate să fie și Dumnezeu să ne asculte rugile (El oricum le ascultă, știu eu..) trebuie să mergem în fiecare duminică la Sfânta Biserică, și așa și făceam, până când ajunsesem să cunosc fiecare colțișor al acelei mici încăperi plină de îngeri (eu chiar le vorbeam îngerilor).
Am crescut așa, cu duminicile albe, curate, în care flămânzeam patru ore pentru a primi anafura și mirul, pentru ca Dumnezeu să ne ajute, pe mine și pe ai mei, așa scriam și în fiecare acatist.
Îmi amintesc că bunica venea la noi acasă și-mi cerea să-i scriu acatiste, eu începusem deja să răresc trecerea mea pe la biserică, mă ruga să-i scriu mai multe ca să aibă pentru o perioadă îndelungată, până mă voi întoarce eu acasă (între timp trecusem și de cealaltă parte a graniței) eu îi scriam și Doamne, eu chiar credeam și cred și azi în acele acatiste...!
Mergeam cu bunica la biserică, îmbrăcam mereu haine fie noi, fie proaspăt spălate, căci la biserică ,,se merge curat", spunea buna mea.
Stăteam acolo ca un spiriduș, știam slujbele pe de rost, ajunsesem să fiu chemată să citesc Crezul în fiecare duminică- dacă lipseam veneau bătrânii pe la poarta mea sau o întrebau pe bunica unde sunt, de ce nu am venit, că ,,tare frumos mai spune nepoata ta Crezul".
Devenisem copilul lor, copilul slujbelor, copilul cuminte și blând al bisericuței sărace de pe-atunci.
Îmi amintesc cum bucata aceea de anafură îmi potolea foamea de urs ce o simțeam, cum mirul de pe fruntea mea parcă lumina casa părinților mei când mă întoarceam la amiază mândră, mereu mândră de mine, ba chiar și făloasă față de cei care nu fuseseră la slujbă mustrându-le subtil lipsa.
Îmi amintesc că începând să cresc îmi aruncam privirea asupra tinerilor care veniți de la oraș cântau la strană, ba chiar mă și îndrăgosteam copilărește și mă bucuram (ce copil păcătos!) că vine duminica și poate vine și ,,băiatul acela".
Câte amintiri, câtă liniște, câtă simplitate în duminicile copilăriei mele.
Cu câtă sfială aprindeam lumânările, cu câtă tandrețe mă privea bunica și se mândrea că eram acolo în genunchi lângă ea, mereu impecabilă, cu părul legat și acoperit, cu fața curată și mâinile în semn de rugăciune.
Duminici care s-au sfârșit prea repede, duminici care iată că mi-au luat-o chiar și pe cea care m-a învățat să le slujesc, pe bunica.
Oamenii buni nu pot muri decât duminica, oamenii calzi nu pot purta decât lumina pe frunte și sfințenia în mâini, așa era bunica...
Astăzi, preț de o clipă, am simțit că aș da tot ce am să mai trăiesc odată una din acele duminici.
Când mama ne gătea și mergeam în vizită la rude sau rudele veneau la noi, când mesele erau mai copioase, când lumina era mai clară, când casa era mai curată și când eu aveam dreptul să mă simt ,,cel mai iubit copil" din sfânta biserică.
Acum duminicile mele sunt trădate de viața pe care o duc și de mine.
Biserica a rămas mai goală și păcatele continuă să se adune.
Crezul rar ce îl mai spun chiar și în gând și nu mă mai înfometez pentru lumină.
Astăzi hainele noi sunt îmbrăcate pentru restaurante și bătrânii trec pe lângă mine nerecunoscându-mă.
Astăzi duminica se doarme până la apusul soarelui și bucatele nu mai au decât preț costisitor (cică așa se măsoară cât de gustoase sunt).
Astăzi mama muncește în altă lume și tata nu mai are de ce să-și usuce fruntea.
Astăzi biserica e goală și alte încăperi sunt pline.
Astăzi zilele sunt identice și mersul pe un drum zadarnic este continuu.
Am scris în aceste rânduri simplitatea cu care am trăit cele mai frumoase duminici din viața mea.
Visul meu rămâne să mă îndrăgostesc într-o zi de duminică, să iubesc într-o zi de duminică, să-mi duc pruncii la biserică duminica și să pot și eu trăi duminica mea, apoi, ca o binecuvântare, și ochii să-i închid tot într-o duminică simplă.
Mi-e dor de tine duminica mea, bunica mea, lumina mea.
© Luminița Amarie
Scrisori albe
