În urmă rămâne golul

Coborau încet
Unii purtau haine lungi
Alții eșarfe de in
pe trupurile arse de soare
încovoiate de mâhnire
negre de singurătate
aveau câte
un toiag șerpuit
care luase forma mâinilor
drumurilor
oaselor frânte
Sprijineau pământul din ochii mei
Vechi le păreau pașii
Veșnice le erau drumurile
Se vedea că erau triști
Abătuți și singuri
Foarte singuri
Unii se opreau și scrutau depărtarea
Nici unul nu privea în urmă
Mergeau încet
În urma lor rămânea o dâră de întuneric
goluri de lumină
Prăfuite de întâmplările vieții fiecăruia
Cum aș putea vorbi eu despre ei...?

Fiecare purta pe umeri o povară unică
a durat mult timp
apoi
am înțeles
Călăii mor primii
Înaintea morții mereu
Așa și aceste umbre
Reflectându-se pe dunele de nisip
Nu mai aveau moarte
Nu mai aveau viață
Doar o pace funestă
O iubire profană
Erau monarhii fără de religii
Ciobanii fără mioare
Îngeri fără Dumnezeu
Inimi fără trup
Plini de răni deschise

Erau anii mei trăiți fără tine.



© Luminița Amarie