Eu nu am vrut decât puținul limpede al depărtărilor Să gust din lumină apoi să-mi îmbălsămez mâinile în întuneric
Nu am căutat să fiu altcineva
Am mângâiat o viață lipsa
Culeg din mine cioburi din trecutul mieilor de vânt
Nu-mi amintesc de ce-ți eram frumoasă
Poate tu mă vedeai
Nu știm niciodată ce este în ochii celui care privește
Am adormit visând la un trecut
Pe care toți hulindu-l l-au ucis
Acum privesc cu silă cum
carcase stau la rând
Pentru aerul teilor în floare
Pentru o gură de pământ
Să devină vii
Eu nu am cerut să mi se dea
Puterea verigilor de apă
Am luat cu mine toată neputința
din care
au răsărit roze albe sălbatice
Azi unghiile dorului s-au împământat
În carnea frăgezită de lacrimile morții
Mormântul rămâne adăpostul pietrelor din noi
O lumânare tânguie lumina...
© Luminița Amarie
