Culegere de nerăspunsuri

am adunat miracole

am îmbibat cu rouă palmele
cruțând mereu tăcerea unghiilor
înfipte în carnea singurătății
în genunchi am stat
numai în fața mormintelor
există încă undeva
urmele rotunde în țărână
marginea unui drum lipit de cimitir
liniștea crângului cu măceși
mistreți cu copite de ghiocei
sculptați din pământul negru al pădurilor
vreascurile cărate pe umerii copilei
pielea albă cu firave vene pâlpâind
maramă de lacrimi pe frunte
încă răsună în piept
seva ecourilor
precum o toacă de duminică
toate acestea
mi-au mângâiat pașii
spre un singur poem
am știut dintotdeauna că unica răspântie a vieții aduce
viituri cu pietre galbene
humă
nisip înghițitor de zboruri
pașii pierduți pe drumuri neumblate
o zadarnică distanță
dintre ochi și adâncul fântânii
imaginea unui apel
am știut că voi culege boabele măceșului uscate
că voi ajunge târziu la jocul ielelor
că voi săruta ultimul bărbat
devenind prima femeie
bat și acum la ușa unui blestem
sfidez oroarea desfrunzirii aripilor
de către însuși văzduhul
plin de îngeri
am știut
am știut de pe-atunci
că nu voi căuta decât să adun nerăspunsuri
Bate toaca în satul meu
odată pe an copitele mistreților înfloresc
Să bem din apă.

© Luminița Amarie