Unde erai?

mi-ai spus să vin acasă
din noi vulturii ciuguleau piscurile virgine și ajungeau la cerul nostru
știi... și noi am fi putut...

haini sunt oamenii care nu știu să primească

eu tăceam
dacă nu aș fi tăcut ar fi trebuit să te mint

am obosit să mint
am obosit să aparțin cuiva
am obosit să nu fiu aici decât pentru a nu înlăcrima străinii

dar eu?

am vrut să nu mai scriu
mi-e trist
copacii înfloresc din ce în ce mai greu
și drumul meu de țară l-au înlocuit cu fibra prefăcuților acestor ierarhii de plastic

aș fi vrut să plâng mai mult în nopțile cu stele când am realizat
că în copilărie nu am privit la cer

că nu știu să deosebesc carul cu fericiri
că unde iarba crește pietrele prind viață

aș fi vrut atât de multe...

tu îmi spuneai ,,vei fi a mea"
mințeai și tu
mințeam și eu


mi-ai spus să vin acasă
în mine lupta continua să se dea
în tine ascunzișurile lăsau să ți se vadă ochii de lumină
cu ei
cu ochii tăi nu ai știut să minți

apoi
noi ne-am mințit în cel mai sacru fel

și azi mă doare felul în care te simt în apele tulburi ale ființei mele

am fi putut păstra un val al nostru
limpede
am fi putut învăța acel pas
înainte

dar nu am reușit

tu ai plecat în lumea oamenilor mari
eu am rămas într-o emoție
din care azi nu știu să-ți mai vorbesc

îți tac

nu am uitat nimic
fiecare gest trăit în preajma ta
l-am schimbat în cuvinte
pe care zilnic ți le scriu
și
pe care...
îți cer să le ierți
că sunt atât de sărace

am fi putut ajuta pomii să înflorească
ai fi putut să mă înveți mai multe despre carul
cu fericiri
pe care
iată
îl privesc singură


mi-ai spus să vin acasă
unde erai când ți-am bătut la ușă?




© Luminița Amarie