Până azi, în atâția ani în care nu am făcut decât să fiu, până și până mai târziu, acel târziu fiind poate însuși sfârșitul meu aici, am fost, în cele mai mari sau mai dureroase clipe ale vieții mele, singură.
Se întâmplă fără să-mi dau seama, mă trezesc în fața oglinzii spunându-mi, iată, sunt iarăși singură, mă privesc adânc, uneori mă înfioară tot ceea ce se perindă prin ochii mei, nu știu cum de am ajuns până aici, mereu am spus și repet:
- Îți multumesc, Doamne, pentru lacrimi!
Nu știu de unde atâta putere, nu știu de unde atâta neputință, dar cert este că singurătatea m-a clădit și dărâmat ori de câte ori am trăit fie durere, fie fericire.
Dar Doamne, cine poate împărți bucuria, tristețea, durerea, fără să stânjenească pe celălalt, cine poate locui în aceeași gură de aer cu cineva fără a-l sufoca?
Nimeni, sau dacă este cineva acela este și blestemat și ales.
Am trăit fatalismul celei mai pure povești de dragoste, am gustat din cupa de nectar a iubirii pure, dezbrăcată de orgolii sau umbre, am scris poeme de dragoste la lumina lunii și am trăit senzația adâncă și nemărginită cum că în mine este infinitul, sfârșitul și începutul acestei lumi.
Am privit oameni despărțindu-se și regăsindu-se la fel de plini de ei după zeci de ani, am ascultat cântece uitate și am trădat și eu, am fost cea mai frumoasă și cea mai uitată femeie de pe lume, am trăit într-o noapte cât pentru mii de vieți și într-o viață cât pentru o secundă.
Am avut vise și am mers spre a le împlini ca pe la jumătate de drum să mă împiedic de propria mea dorință și pentru ca totul să se dărâme într-o clipă, am plâns, mi s-au furat vise și înșelat așteptări, iarăși am plâns.
Am colindat lumea și am clădit o casă, am îmbrăcat mătase vie și am băut apa de fântână din cel mai sacru loc.
Toate acestea ca să trezesc mereu, dar mereu singură.
O fi prețul pentru acest curaj al meu de a trăi prin suflet și emoții, mereu naiv.
Eu îmi iubesc singurătatea, mereu am căutat să mi-o păstrez, mereu am alungat oamenii care se apropiau prea mult de mine, mereu cu valiza pregătită, mereu cu o adresă în buzunar, mereu însă și cu un fel de durere mută în piept.
Nu înțeleg nici astăzi cui îi datorez această putere și vulnerabilitate care crește în mine, nici până azi nu am reușit să-mi împart singurătatea, fug de oameni, mereu fug de oameni.
Poate că așa se nasc unii dintre noi, poate că singurătatea mea este și un fel de egoism, poate că îmi doresc să trăiesc profunzimea acestei vieți singură, pentru a mă bucura pe deplin de ea, poate, asta nu voi ști niciodată.
Sunt totuși fericită, bucuria mea este simplă în fața acestei întâmplări de a trăi în mine. Nu mă sperie singurătatea, mă doare însă că nu-mi pot rezema neputința măcar pentru o clipă pe umărul cuiva, că nu pot să-mi împart fericirea și tristețea cu cineva care să le primească pe toate fără întrebări, fără îndatoriri, fără nimic.
Dar oare ce este mai bine?
Să ai singurătatea ta, sau să simti singurătatea în preajma altcuiva?
Desigur că nu sunt eu prima care își pune această întrebare.
De aceea mă întorc în mine, îți mai scriu un rând spunându-ți că singurătatea mea te poartă, și iată că mi-e bine.
Și iarăși plec, pe drumul care mi se deschide mereu fără a mă întreba de ce sunt singură.
Nu.
Eu nu vorbesc decât cu oglinzile
în care te văd.
Atunci singurătatea mi-e binecuvântare.
Când însă nu ești, oglinzile se încețoșează.
Mi-e bine acum.
© Luminița Amarie
