Poemul ecoului
poemul omului
O mamă a iubit un pământean
din iubirea aceasta
Dumnezeu a zămislit un pumn de lumină
lumina are ochii verzi căci mama seamănă grâu și tămăduiește aripile îngerilor triști
însă ea nu poate dărui lumii
prin pruncul său
decât
un fel de pace monahală
amenințător de frumoasă
și de neatins.
În acea pace mulți își alungă oboseala
mulți se simt acasă
alții își astâmpără setea
dar de multe ori
mult prea multe ființe tulbură sihăstria omului cu lumină și muzică în adâncuri
de aceea lumina
îi devine omului bun ca o pedeapsă
o pedeapsă de a fi
de nedescris
de neînțeles
îmbătător de râvnit
Din simplitatea de a se fi născut omul păcii și al sufletului nevăzut
a înmugurit în inima unei ființe
a unei copile
femei
mamă
sămânța iubirii
dar vezi tu iubirea este un fel de liniște
ca după o ploaie de vară
de aceea omul care s-a născut din lumină
nu poate fi decât al mamei lui
și al drumurilor
pe care îl poartă
caii care îi sunt frați de sânge
femeia însă iubindu-l
nu-l vrea decât liber
nu-l vrea decât
al vântului
al luminii
al mamei
al femeilor care i-au zămislit pașii
și al stejarului cu suflet de mugur
care îi este tată
Acesta este poemul scris în ziua lunii Mai
sub sfânta aripă a Domnului
despre omul pe care
nu-l poți purta decât pe frunte
și în mâini
ca și cum ai purta
un piron de lumină.
O mamă a iubit un pământean
din iubirea aceasta
Dumnezeu a zămislit un pumn de lumină
lumina are ochii verzi căci mama seamănă grâu și tămăduiește aripile îngerilor triști
însă ea nu poate dărui lumii
prin pruncul său
decât
un fel de pace monahală
amenințător de frumoasă
și de neatins.
În acea pace mulți își alungă oboseala
mulți se simt acasă
alții își astâmpără setea
dar de multe ori
mult prea multe ființe tulbură sihăstria omului cu lumină și muzică în adâncuri
de aceea lumina
îi devine omului bun ca o pedeapsă
o pedeapsă de a fi
de nedescris
de neînțeles
îmbătător de râvnit
Din simplitatea de a se fi născut omul păcii și al sufletului nevăzut
a înmugurit în inima unei ființe
a unei copile
femei
mamă
sămânța iubirii
dar vezi tu iubirea este un fel de liniște
ca după o ploaie de vară
de aceea omul care s-a născut din lumină
nu poate fi decât al mamei lui
și al drumurilor
pe care îl poartă
caii care îi sunt frați de sânge
femeia însă iubindu-l
nu-l vrea decât liber
nu-l vrea decât
al vântului
al luminii
al mamei
al femeilor care i-au zămislit pașii
și al stejarului cu suflet de mugur
care îi este tată
Acesta este poemul scris în ziua lunii Mai
sub sfânta aripă a Domnului
despre omul pe care
nu-l poți purta decât pe frunte
și în mâini
ca și cum ai purta
un piron de lumină.
© Luminița Amarie
