Nu știu cine este
prietenul meu
acest cineva care
mă ascultă mereu
acest cineva care
mă ascultă mereu
Vreau însă acum să povestesc despre o mirare a supărărilor mele care nu sunt decât iertări și mulțumiri
(altfel cum m-aș fi aflat?)
Iată iarăși m-au lovit
au venit la mine cu niște cuvinte care nu ar fi meritat în veci atâta răutate
Și au lăsat semne prin apele sufletului meu
Au venit deci la mine
eu care nu am o casă
nu am o adresă
și nici măcar un nume după care să mă strige
ei au venit totuși
m-au găsit și au început să murdărească aerul
Au venit și au tulburat limpezimea apelor lacului meu negru și blând ca lumina umbrelor
au venit
și au început să arunce cu pietre
Eu însă prietenă bună cu pietrele nu am știut să mă feresc
să mă apăr de mulțime
și am primit tot
Căci erau mulți cei care au venit acolo
unde eu de fapt nici nu eram
Și m-au asuprit
și au strigat
au amenințat ființa mea
și eu am luat mâinile mele și am mers așa un pic
și apoi m-am oprit în fața unei case în care am simțit eu că ar fi îngeri
și am mers și am bătut la poartă
și a ieșit
în pragul casei un om și mi-a dat omul drumul la poartă
și m-a poftit în casa lui
și mi-a dat să beau
și să mănânc
și mi-a dat adăpost
apoi a venit timpul să plec și i-am mulțumit omului
i-am mulțumit prea puțin și am vrut să-l fac fericit dar nu am avut ce să-i dăruiesc
căci eu sunt săracă
tot ce am port mereu cu mine
dar mi-am amintit că darul poate deveni
alb și curat
darul poate rămâne dar doar dăruindu-l și m-am întors și i-am dat omului liniștea mea
de atunci prin lume umblă casa sufletului meu
învățând pietrele să se apere de mâini
și sufletul să nu se adăpostească în cuvinte
nu știu cine este prietenul
omul
tăcerea
care mereu mă ascultă
dar îi mulțumesc și cum nu am ce-i dărui
mai scriu o iertare.
© Luminița Amarie
