De-atât de multe drumuri nici nu mai știu să obosesc.De-atâția ani, de când sunt doar un singuratic călător prin lumea lui Dumnezeu, nici nu mai știu dacă există pe undeva un loc al meu, doar al meu.
Uneori mi-e dor, mi-e dor de căsuța mea de la țară, de liniștea satului și bătrânii care mă strigau pe la poartă, mă sărutau pe frunte, unii îmi spun și acum când mă văd venind pe acasă să mă mărit că trece timpul și nimic nu are rost pe lumea asta fără o casă și o masă... alții mă-ntreabă când mă-ntorc să "mă liniștesc și eu", alții îmi vorbesc despre bunica și cel mai mult, dar mult prea mult plâng toți...
E trist, sunt triști bătrânii noștri, sunt singuri și săraci, sunt buni și gospodari dar atât de uitați..
Imi aduc aminte o parte din copilărie și adolescență.
Spun o parte pentru că eu am sărit peste câteva etape (o să-ți scriu și despre asta)...
Am trăit și eu pământul, m-a învățat tata să-l muncesc, mama să-l gătesc, bunica să-i merg la biserică și bătrânii să-i fiu cuminte, să nu cumva "să fiu arătată cu degetul", toate pământului, el care ne dă totul, noi care nu-i dăruim nimic...
Nu-mi amintesc să fi trecut pe lângă vreun om pe drum și să nu-i dau măcar bună ziua, acum însă, pe drumurile mele oamenii nu mai știu de acea zi bună...
Mergeam la biserică și eram oarecum copila tuturor, spuneam Crezul în fiecare duminică, îl aveam și îl am și acum pe îngerul meu cu mine, îngerul meu bun și înțelegător care atâtea a suportat ...
Pentru mine nimic nu s-a schimbat de îndată ce intru în sătucul meu unde se "se agață harta-n cui" și Dumnezeu este la el acasă, și e bun Dumnezeu și ne iubește pe toți și are grijă de sătucul nostru și al lui.
Satul meu este mic și toți oamenii se cunosc între ei, oamenii muncesc și acum, pruncii continuă să răsară și să se joace pe unde și eu am trecut, se merge la câmp, se fac nunți și tinerii se mai sărută pe ascuns.
Mai există și rușine, mai există și bun simț, dar Doamne, prețul se plătește și se pierde sufletul..., și oamenii nu știu...
Cu timpul toți începem să ne întoarcem la ce a fost, să regretăm trecutul, să ne hrănim cu amintirile (mai multe sau mai puține) pe care cu atâta grijă și migală le-am adăpostit la umbra inimii, în cufărul ființei.
Eu nu regret, nu regret că am plecat, nu regret că sunt și voi rămâne un călător singuratic, nu-mi regret destinul nici greșelile, regret doar că se pierde tot ceea ce mai reprezintă oarecum genuinitatea, se pierde lumea de la țară, bătrânii noștri se duc și pruncii nu mai vor bunici care nu au habar de tot acest haos în care se trăiește și asta e trist, e tulburător de dureros și năucitor de revoltant pentru că doar pe ei îi mai avem ca dovadă că pâinea și vinul sunt de fapt truda veșniciei de la sat cum bine spunea Lucian Blaga.
Dar cui să strig?
Pe cine să mai cert?
Căror ce himere să indrug durerea mea ridicolă pentru întreaga lume?
Poate doar cu sufletul acestor scrisori care mă ajută atât de mult să mă visez acasă, să-mi văd orele copilăriei, lanurile de grâu și pământul înflorind, poate doar prin ele voi face cumva să dăinuie sfințenia acestor avuții.
Este greu și este trist, din acest azi nu mai pot face un ieri, din acest ieri nu mai pot face un mâine și doare, doare, doare.
Dar am amintirile, am gustul de pământ și mirosul de verde viu, am lumea mea în care maturitatea nu există decât precum pericol și, paradoxal, bătrânețea există dar precum o binecuvântare.
Mi-e dor de bunii mei bătrâni dar mi-e și bine să știu că ei mai au dreptul la cer și la pământ, căci ei, cu Dumnezeu în mâini l-au însuflețit.
Mă opresc acum, vreau doar să-mi amintesc, să nu mai scriu.
© Luminița Amarie
