Omul drumurilor

Așa pornește câte un om la drum

își ia numai sufletul și o cană cu apă
încălțările vechi dar
îndurătoare
cruțătoare de tălpile sale de lut
și își mai ia omul o fericire provizorie
o fericire aparentă
aceea că va ajunge la destinație
săracul
el călătorul știe în sinea lui
că doar drumurile fără sfârșit îl pot ferici
el mereu are nevoie de o adresă care poate
cu puțin noroc nici nu există
și așa
neobosit
nu se va opri din căutarea
a ceva ce în adâncul ființei
speră că nu există
căci iată
există câte un om care fără drumuri n-ar putea fi
el însuși

- mereu singur omul drumurilor -

© Luminița Amarie