ochii mei deschiși sunt
arși de lumina
care țâșnește din întuneric
trupul meu a adormit și nici un fel de zgomot nu-l mai poate rupe de
lumea cealaltă
lumea din întunericul nopții
întunericul din ochii mei
ca un zid prin care trec umbre
frica însă continuă să existe
emoțiile prea puternice
îmi plimbă prin sânge boabe de jar
gândurile scormonesc în mine precum
în adâncuri ca într-o mină
veche
pustie
părăsită
care stă să se prăbușească
la un pas de colaps
dar plină de zăcăminte vii
am vrut să fug de această
trăire care îmi fulgeră ființa
am vrut să închid ochii și să nu mai văd pur și simplu
decât ceea ce vreau
dar apare
apare și mă înspăimântă
această iubire
care înmugurește cruci
acestă iubire care imortalizează fericirea într-un ecou
mi-e teamă de aceste nopți
în care l-aș căuta și nu ar fi
mi-e teamă de sufletul meu
care prea a murit
de-atâtea ori
mi-e teamă că nimeni nu va mai putea să mă salveze
din acest miracol care mă înfrigurează
mă uimește
mă doare și mă alungă din
existența simplă
banală și spasmodică a acestei vieți
nu mi-e teamă să iubesc
nu mi-e teamă de cel iubit
nu mi-e teamă de suferință
nu mi-e teamă de iubire
mie
mi-e teamă de mine
© Luminița Amarie
