Ei n-au știut că eu nu îmi aparțin

Au încercat să intre în sufletul meu
și-au croit chipuri vii
și au inventat cântece
au cules roua de pe flori și stâncile
le-au schimbat în pietre rare
au sculptat bătăi de inimi în
crucile de pe mormintele uitate
și din umbre s-au întrupat în ființe
au adunat lumina în palme
au deschis palmele și lumina
curgea în apă
apa respira în
aerul pe care
nu l-au înțeles
și au vrut să-l cuprindă
au scris epistole de tăceri
au strigat la păsări
au îngenuncheat la fotografii
din care amintirile izvorau
și tremurau
și-au schimbat numele
și-au distrus adresele
au ascultat de cerșetori și le-au dat lor ultima speranță
și-au vândut hainele și au început să creadă în minunea
de a fi
s-au mirat precum niște copii și au vrut să împartă flori
s-au lepădat de trecut
de prezent și de viitor
s-au lepădat de ei și
au vrut să intre în sufletul meu
însă nimeni
dar nimeni nu a înțeles că
sufletul
nu-mi aparține
ei n-au știu că eu nu-mi aparțin



© Luminița Amarie                                                     Alte poeme