De-ar înflori lumina din cuvânt

Atât de multe umbre se perindă
Prin trupul meu de lut însuflețit,
Și candele de ceară vor s-aprindă,
Toți oamenii ce cred că au trăit.


Privesc încetinirea-n mersul vieții,
Se plimbă prin altare îngeri triști,
Dar tot te conturez din zidul ceții,
În palmele-mi de apă te tot miști.

Mi-am căutat o viață nemurirea.
În cerul altui timp am adormit,
Pentru o clipă vie, fericirea,
Dar nu a fost să fiu... M-a părăsit.

M-am așezat cu vii și morți la masă,
Am sărutat icoane de pământ.
Degeaba tot. Azi nimănui nu-i pasă
C-am fost și eu o pană vie-n vânt.

Și am zâmbit, am plămădit credința,
În urmele pe care le-au lăsat,
Acelora ce mi-au predat căința,
Sub crinii  înfloriți, peste păcat.

Nu cer și n-am cerut nici o secundă
Mai mult din ce-am avut, am dăruit.
Cireșii dau în floare, mă inundă,
Copacul cel din mine-a înflorit.

Și nu mai văd nimic, nimicnicia
E-n mine, pentru că n-am reușit
S-alung din lume toată murdăria,
În urmă să las locul fericit.

Acum, aici, pe malul clipei mele,
Când viața îmi aștern într-un cuvânt,
M-aș arunca în valurile grele,
Precum un viu se-ntoarce-n mormânt.

Și-n urma mea, de s-ar putea să plouă,
Să cadă iarăși cerul, pe pământ,
Lua-voi tot în mine... Lumea nouă,
S-ar naște înc-o dată, din cuvânt.




© Luminița Amarie