Și se făcea visul

Se făcea că plângeam lacrime de tămâie,
Cum că tu respirai patimi ca de gutuie.
Aburea mosc din noi și umblai tu prin casă,
Recitând un poem înfruptai mierea arsă.


Se făcea că-ți eram eu în palme o carte,
Că pe umerii mei gura ta scria fapte,
Că genunchii mei goi, îmbrăcați în suspine,
Te rugau să le fii, te chemau să te-aline.


Se făcea că eram într-un bob de lumină,
Că pe trupul meu alb mă pictai în carmină,
Că din mine rupeai, nu doar haine ci șoapte,
C-aveai gust de salcâm și cireșe răscoapte.


Se făcea că-ți eram ca un strugure-n gură,
Că-mi gustai din venin, că mușcai ca din mură,
Că-ți rodeam a dorință, a trăire și jar
Și în patul ca rugul îți eram ca un dar.


Se făcea că-mi erai un haiduc la răscruce
Și din mine sorbeai vinul tare și dulce.
Te chemam să mângâi trupul meu de mătase,
Dorul tău, fumegând, ajungea pân'la oase.


Se făcea că visam și-ți eram o scânteie,
Tu trăiai visul meu și-mi spuneai "- Tu, femeie,
De atâta visare azi mai mult te doresc,
Ai visat poate visul, însă eu te iubesc".


© Luminita Amarie 



Alte poeme