Pastel de lumină
Când cade roua pe noroi și flori,
Te simt cum plângi și-ai vrea să mă-nfășori,
În flori de crin și catifea albastră,
Să-ți luminez eu cerul din fereastră.




Blestemul de a fi
Te-ai săturat de-atâta înviere,
Ți-s ochii plânși, ți-e sufletul pustiu,
Te-nchizi în teama ta de-o mângâiere,
În tine simți același iz sălciu?



Scrisoare albă IX
Cât de frig este azi, cât de mult cer cade pe pământ, cât de mult soare îmi pune sare pe ființă, am "trezit sfinții" strigându-te.
Eu, care credeam că sunt cel mai puternic om, cel mai de neînvins uragan, cel mai pios fluture....(eu care credeam că sfinții nu dorm)...


Ritualul tainic al poverilor
Și te-aș iubi precum un cerșetor
Din libertatea sa își face faimă,
Cu felul meu plăpând, apăsător,
Din suflul meu ți-aș face ție haină.





În lumea noastră cerul e senin
Din crucea unor doruri călătoare
Ți-aș face, cred, blestem pentru vecie,
Și te-as trăi precum o sărbătoare,
Mi-ai fi către sfârşit, la pat, făclie...



Scrisoare albă VIII
Pierduta mea comoară,

îmi duc zilele ca pe niște vestigii, camera mea (o odaie împrăștiată plină de miros de cafea și cărți vii) e singurul loc care îmi știe pe de rost nopțile ce vor veni.
Prin vitraliile inimii mele sunt locuri unde lumina nu a pătruns.



Tabloul unui început
Te-aș duce acolo
pe plaja aceea părăsită
cu puțin nisip dar destul de izolată încât să mă poți primi ca pe o
fertfă la apus...




Scrisoare albă VII
Azi am plâns, am plâns mult și mi-e greu cu atâtea lacrimi ce-mi lungesc brațele, le-am adunat în palme și le-am pus în căușul unei lumânări, doar așa știu că vor umezi sufletul unei dureri mistuite de atât de mult dor.

De așteptare
Te-aștept aici, îngândurare tristă,
Mi-e dor de chipul tău, ca de-un final.
Privesc la geamul meu, ca o precistă,
Cum ploaia cade-n cioburi de cristal.





Ce va rămâne oare?
Ce-o să rămână oare după noi,
Vreo urmă încrustată în noroi?
Vreo amintire cum c-am fost aici,
Atât de mici, de mici, atât de mici!


Clipe răstignite
Coboară-ți privirea
omule
fii viu
ascultă-ți sângele din mâini



Oglinda
Aud în mine-un clopot - e chemarea;  
E cel din urmă - ultim orizont.
De când mă știu am ignorat răbdarea,
Ca un recrut ce vine de pe front.

Durerea visului din mine
La geamul meu nici nu mai cred că plouă
Şi iar mă-ntreb: veni-vor primăveri?
Fiinţa mea s-a rupt  din tine-n două,
Cerşesc, ca orbu-n ceaţă, mângâieri.



Și se făcea visul
Se făcea că eram într-un bob de lumină,
Că pe trupul meu alb mă pictai în carmină,
Că din mine rupeai, nu doar haine ci șoapte,
C-aveai gust de salcâm și cireșe răscoapte.



Lăsați-mi primăvara vie
Când toți se plimbă astăzi cu zambile
Și rup de prin pădure ghiocei,
Mi-s nopțile de ceară și senile,
Ironic- mi se par toți niște zmei.


Răspuns mut
S-a dus Februar cu iarna din noi,
Vin zile cu soare, vin zile cu ploi,
Vin zile în care voi vrea să-ți apar

Din ceaiul ce-ți fierbe și-ți cântă Ishtar.


Scrisoare albă I
M-am gândit să-ți scriu,
de mult însă nu mai exiști decât în gândurile mele. Ființele noastre, care poate s-au înfiorat odată, sunt acum niște goluri  pline de amintiri.
Nu știu unde ești, și ce mă doare cel  mai mult e că nici nu știu dacă ai existat vreodată.
  


Scrisoare albă II
M-am întors să-ți scriu, dar nu să-ți spun cât mi-e de dor de tine, nu să-ți spun că nu mai am nopți de când nu-mi mai ești, nu să-ți spun că zilele mele sunt îndoliate fără lumina chipului tău, mâinilor tale, zâmbetului tău, nu să-ți spun despre singurătatea cântecelor despre noi, despre masa mea goală, despre locul tău rece la ea, despre toate momentele pe care le trăiesc cu tine doar în gând, nu să-ți spun că fără tine eu nu mai sunt eu...


Scrisoare albă III
Își scriu.
Astăzi, la fel ca-ntotdeauna, fac asta din întâmplare, întâmplarea ființei mele, dependentă de aceste scrisori, de aceste punți de cuvinte, de aceste momente în care suntem numai tu și eu, dar mai ales din dorința de a mă simți întreagă, căci iată, iarăși ființa mea mă bântuie și inima mea mă lasă în urmă.
Frica.
 
 



Scrisoare albă IV
Te rog, ia-mi toate nopțile, nu mai vreau să port poveri atât de negre, atât de nesfârșite, atât de nimicitoare. Ia-mi nopțile și anii, ia-mi fiecare răsărit, fiecare curcubeu, fiecare primăvară, ia-mi tot și-n schimb mai dă-mi o ploaie de vară cu noi, o iarnă a noastră, un poem.

Scrisoare albă V
De dor îți scriu, liniștea mea, aici e gri, e cerul pe pământ, înmugurește ceața.
Mi-e dor de tine și de aceea te caut din nou să-ți vorbesc, mereu despre mine, mereu despre noi dar mai ales mereu despre ceea ce-ți port. 


Acel cuvânt precum o rugăciune
Acel cuvânt mi-e astăzi un cavou,
Precum o grotă-n care un ascet,
Cu fiecare rugă cade-n hău,
În veci însă n-am să-ncetez s-aștept!



  Libera cădere
Acum, când tot îmi pare că-i mai bine
Și-n mine mor corole de tăceri,
Mi-aș fi dorit să știu că lângă mine
Trăiești un azi, un mâine și un ieri
.


Singurul tărâm
În ochii mei să te cuprind e simplu -
Tu nici nu știi de când îmi dormi în ei.
Pe insula din trup îți sunt periplu,
Precum un lacăt este unei chei.



Viața umbrei
Cu tine merg și-acum, tu ești departe,
Prin mine ești o rană, o umbră ai rămas,
Pe noi nici val, nici țărm nu ne desparte,
Cu tine merg și-acum, și-avem același pas.



Chintesența de a fi
Am căutat un rost la toate cele,
Și m-am pierdut prin vorbe și-ntrebări.
Am și uitat să mai privesc la stele
Și m-am mințit tăcând de-atâtea ori.


Iubirea mea albastră
Căci dragostea ce-ți port, e ca nebuna,
Geloasă sunt pe tot ce îți atinge mâna!
Pe tot ce tu privești, pe tot ce te privește,
Doar trupul meu nebun, cu sufletu-ți vorbește.


Umbre sihastre
Am smochine, seninul, fulgi lăptoși și pe tine,
Fruntea mea e ridată de atâta cerneală.
Îmbrăcată în noapte și suspine veline,
Privesc îngerii goi ce se dau cu spoială.




Testamentul singurului rost
Știu că vine o zi, tu-ai să-mi ceri să te cred,
Tremurând am să tac, voi iubi și-am să pierd.
Vom avea un final și-o să ningă-ntr-un fel -
Numai sufletu-n noi va rămâne rebel.

Ultimul ecou
Ce răzbunat e cerul ăsta gri,
Iar tu cum taci și-mi hărțuiești dureri;
În veci poeme nu-ți voi mai cârpi,
Te voi lăsa pe tine cu tăceri. 



Chintesența de a fi II
Nu pot decât să-ți spun că te iubesc-
E mult, puțin, e tot ce pot să-ți dau,
Și-n ritmul ăsta crunt și nebunesc,
Nici versurile mele sens nu-și au.


Sărut pașii tăi
Doar pașii tăi au mai rămas prin mine,
Mi-e frig și parc-aud cum plânge-un vers,
Te-aș săruta să pot trezi în tine
Aceeeași nebunie-același mers.