Chemarea ploii

Atât de multă teamă între noi,
Tren rătăcit ce haltă nu-și mai are.
Iubite, hai să ne-aruncăm prin ploi,
Doi îngeri pali cu inima de sare.


Pe umeri să ne-adoarmă câte-un vis,
Împreunată clipa să ne fie,
Secundelor să le lăsăm în scris
Această ploaie - parcă o vecie.


Și să ne plouă cu mărgăritar,
Pe-alocuri fulgere să ne-nconjoare,
Ne-om face dintr-un strop agheasmatar,
În zi de post, să-mi fii o sărbătoare.


Nu am să-ți cer vreo rază de lumină
Și n-am să judec, poți oricând pleca.
Pe lumea asta teama ne dezbină,
De-aceea eu, în veci nu te-aș blama.


Pe chipurile noastre-mprăștiate,
Ca marmura ce poate lacrima,
S-adoarmă riduri vechi, indoliate,
Ne fie ploaia mir, ca o perdea.


Hai, vino dar, știi, ploaia ne așteaptă;
Ce dacă ninge-n marte și-n april ...
Eu mă declar mirată și inaptă,
În fața ta și-a ploii - un copil.


© Luminița Amarie