Ne facem din iubiri răbdări sihastre,
Și viața ni se trece prea ușor.
Pe praguri de biserici plâng părinții,
Cei ce s-au dus și cei ce încă sunt.
Trăim cu frică-n câmpuri de muniții,
Și ne întoarcem vrednici în pământ.
Ne închinăm acum la felinare
Ce pâlpâie la margine de drum.
Ne este mult prea frică de hotare,
Și ce simțim adânc devine scrum.
Sculptăm iluzii și iubim iubirea,
Ne îmbătăm trădând în necuvânt;
Noroi ne este astăzi despărțirea,
Nici nu ne naștem și suntem mormânt.
Ca o corabie ce se scufundă
Părem schilozi și de zâmbet uitați,
Sperând că doar iubirea ne inundă
Și doar așa poate vom fi salvați.
Iubind la umbra vie a dimineții,
Aș duce-un trai pe insule pustii.
S-aud cum cântă ode mut poeții
Și tu să-mi fii și crez și-mpărății.
Ard lumânări pe fruntea ta de aur,
Te-aș săruta și-apoi să pot să mor
Să facem din pierzanii un tezaur,
Și lumea să ne uite-n taina lor.
Să se holbeze crunt la noi păcatul,
Cât de frumos putem să ne iubim.
În negurile-albastre-având palatul
Și-n inimă doar viață să sădim.
Să ardă lumânări în casa noastră,
În care tu frumos să mă iubești.
Altarul doar un pat și o fereastră;
Iubindu-ne în rituri nelumești.
Ne vom iubi și-or arde și imperii,
Ne-om face univers din vânt și ploi.
Vom ignora din viață seci mizerii,
Și lumânări de dor vor arde-n noi.
© Luminița Amarie Alte poeme
