De-atâtea ori mă și întreb prin cine
Acestei lumi pustii te-ai întrupat.
Prin ochii tăi adânci văd nedreptatea,
Atâtea lumi prin tine-au renăscut,
Și nu mai știu...De noi e răutatea,
Ca un blestem din piatră înnăscut?
Și te alung, să pot trăi cu dorul;
Te-aș dezminți ca să te pot păzi.
Privirea ta-mi așterne pe trup
norul.
Din tine-mi fac apus și miazăzi.
Eu te trăiesc precum o sărbătoare,
Tu știi că eu îți dau și ce nu sunt.
Doar tu-mi iubești tristețea schimbătoare
Și sufletul meu alb ... De felu-i ciunt...
Pe tine te-am avut doar eu, și poate
La tine are drept doar Dumnezeu.
Doar tu-mi cunoști durerile și toate
Războaiele ce mor în pieptul meu.
Și te uram când nu știam că vine
Și ziua-n care te voi săruta,
De-atâta moarte ce dormea în mine
Am și-ncetat a te mai căuta.
De dragul tău mi-aș fi trădat credința,
Erai doar tu un drept la a mai fi.
Acum, că te trăiesc ești pocăința
Și nu mai vreau etern ... trăiesc o zi.
Te duci, te chem, te-ntorci, te-alung din mine
Știind că voi seca de dorul tău,
Dar știu că-mi trece noaptea și-apoi vine
Eternul ce mi-l dai ca pisc și hău!
În viața mea, acum, te chem întruna
Și știu că lupți cu tine și-apoi vii,
Dă-mi totul tău, din tine fă-mi cununa,
Pe cerul meu te-aștept. Te chem să-mi fii!
© Luminita Amarie
