Auzi, omule, cum bate inima-n palmele
țăranului
obosit?
Masa lui e de lemn,
Femeia lui e de ceară,
Lingura lui e ruptă din masă.
Femeia lui e ruptă din pragul
bisericii părăsite (acolo da, acolo a rămas Dumnezeu!)
Florile nu cresc în piatră.
Vezi, străinule, cum floarea de colț scrie poeme
de dragoste luptând cu viperele
ce-i astupă privirea
neagră?
Privirea goală e ca o virgină în
fața oglinzii
de apă.
Auzi, omule, cum fură oamenii grâul din
pumnii țăranului cu
palmele și călcâiele
crăpate de atâta cer
și Dumnezeu?
Grâul nu a secat,
grâul crește în inima fiecărui prunc,
pruncul crește în pântecul
femeii de ceară
ruptă din pragul bisericii.
Auzi, tată, cum pașii tăi fac loc florilor
să răsară
și brazilor să sfințească locul
unde mâinile tale
au dat formă pământului.
Tată,
tu ești tăranul, tată!
Mama e ceara, tată!
Of, pruncul de-aș fi eu!
Alte poeme
© Luminița Amarie
