Ce crudă și pustie-i despărțirea

Si mi se-nfinge-n inimă dorința
Pe care doar în mine-am năzuit
A o asemăna cu neputința
De-a nu te fi avut cum mi-am dorit.


Prin tălpi se plimbă-n infinit nisipul,
În zare curge cerul și suspină.
Eu, ce-i eram eternului discipol,
Mă simt ca o nălucă stinsă-n tină.


Izvor mi-ai fost, mi-ai fost catapeteasmă,
Și te-am avut visând desăvârșirea;
Rămâne amintirea ca mireasmă,
Necucerit imperiu e iubirea ...


Mă-mbăt cu aerul ce mă sugrumă,
Adorm cu opiu, tu mi-ai fost absintul.
Rămâne o lumină ce mă-ndrumă,
Din umbre să ne facem labirintul.


Ți-am fost o frunză, apă, rădăcină,
Vestală îți eram și agonie.
Acum ne moare cerul și suspină;
Ce tristă-i despărțirea și pustie!


De tine dor prin vintre se perindă,
În vid privesc, zărind doar amintirea.
În tine mă vedeam ca-ntr-o oglindă.
Ce crudă-i și nedreaptă despărțirea!


© Luminița Amarie

Alte poeme