Un gând naiv, o frunză

Nu te-am privit prea mult, știam că ai să pleci.
Și-apoi erai atât de-ngândurat.
Vedeam că ochii tăi de lacrimi erau seci,
Cu trupul te aveam - însă plecat.


Nu m-am oprit din mers, în urmă n-ai privit,
În mine mii de lumi înmormântam,
Și ca o rază tu, încet te-ai risipit ,
Ducând apoi un drum ce îl temeam.


Și ne-am pierdut de noi, în toamnă am apus,
Te văd și-acum cum pleci și eu rămân.
Tot ce-am avut în doi, sub frunze azi s-a dus,
Gândul de noi mă doare și-i păgân.


Ce-aș mai putea acum, ce gând să-ți împletesc,
De unde să te iau când nu-mi mai ești.
În mine gânduri mii și-acum se zvârcolesc,
O frunză-n vânt, prea multă toamnă-mi ești!





© Luminita Amarie 
 

Alte poeme semnate de Luminita Amarie