Să pot muri trăind

Eu sunt năluca vie, spulber din gând mizerii,
Nu mă distruge vidul, din abis scriu imperii.

Sunt spinul care crește, prin munții inimii,
Femeia ce greșește arzând în nori făclii.

Sunt frunza care cade când moare un cuvânt,
Numai tăcerea mea prin lume-mi dă avânt.

Eu pot să-ți fiu prieten, chiar dacă mă alungi,
Doar eu pot cuprinde în brațe când mai plângi.

Eu te aștept acasă, nu dorm dacă nu vii,
Eu știu să te aștept, eu pot, eu vreau, doar știi!

Și pot să-ți fiu lumina, tot eu adânc himeric,
Doar eu te mai ghidez, când ești în întuneric.

Doar eu te întâlnesc și nu te-ntreb nimic,
Doar eu când cazi și plângi, uit tot și te ridic.

Eu sunt păcatul ploii, ard pe rugul tăcerii,
Doar eu mai pot vedea minunea învierii.

Eu știu să înțeleg și graiul ce au macii,
Doar eu ascult zvâcnirea când înfloresc copacii.

Eu pot ierta o viață, nu știu simți ranchiuna,
O viață simplă, pură, doar eu iubesc crunt luna.

Eu sunt, cred, o greșeală, a lumii de acum,
Mi-e sufletul prea plin și parcă prea bătrân.

Eu sunt un demon sfânt, doar eu mai plâng cu sfinții,
Eu sunt copilul care, și-a renăscut părinții.

Eu sunt nimic, dar tot, sunt necuvânt și vis,
Sunt oarbă-n lumea asta, cel mai curat zapis.

Eu trec prin nori cu gândul, aud cum plângi mereu,
Dacă te doare viața, te-aș lua în zborul meu.

Eu sunt himera nopții, pocalul de venin,
Numai tăcerii mele eu azi mă mai închin.

Sunt rodul unui nor, sunt ruptă din pământ,
Să simt adânc orice, îmi este jurământ.

Tenebru-mi este felul, eu duc viața scriind,
Aș vrea măcar odată, să pot muri iubind.

© Luminița Amarie

Alte poeme semnate de Luminita Amarie