Pedeapsa de-a iubi

Sacralizat e trupul tău pe ruguri,
Din gând țâșnesc rafale de tăceri.
Nucleul morții noastre naște muguri,
Iar scriu ca să mă nasc 'n-același ieri.

Răcnește-n noi dorința de trăire,
Ne irosim rostind același "nu".
Ne dizolvăm umbrind și cimitire;
Oglinzile s-au spart.Cine ești tu?

În pieptul tău vibrează neputința,
Schițez un zâmbet c-un final fatal.
Ce îngeresc ți-am zămislit dorința!
Și vreau să mi te beau dintr-un pocal.

La colț, șacalii vor să ne despartă;
Eu nu te-aș împărți cu nici un zeu,
Încercuindu-te mi te fac hartă,
Tu-nveți să mă împarți cu Dumnezeu.

Din cioburi ne hrănim cu amintirea,
Ca un amnezic tu mi te închini,
Ca o dementă sfârtec cu privirea,
Coroana ta ce are-atâția spini!

Iubirea noastră, astăzi cea damnată
Încarcerează îngeri în gunoi.
Iubindu-te sunt eu cea inculpată,
Într-un decor banal sfințim un "doi"

Imuni de ochii ce calomniază
Un legământ ce-n doi hirotonim,
Privim cum Dumnezeu ironizează
O viață ce ne pare că trăim.

Sacralizat e chipul tău de înger,
Pe umeri crucea ca o nouă zi.
Plângând topesc pe rana mea un fulger
Și-mi ispășesc pedeapsa de-a iubi.

© Luminița Amarie

Alte poeme semnate de Luminita Amarie