Noi, oamenii


Înghesuind credința-n buzunare,
Purtăm doar cruci la care nu privim.
Din amăgiri consolidăm altare
Cu dalta - sigur drum spre țintirim.

Din ceară ne sculptăm cu ironie
Cămine-n care adunăm averi.
În suflete purtăm o agonie
Și vrednici ne-ndreptăm spre nicăieri.

Năluci, cartoane, plastic și himere,
Am devenit din oameni sclavi de rând.
Cu ochii triști, schițăm priviri stinghere,
Ne-ndrăgostim iubindu-ne în gând.

Timizi și sfinții dau să-și poarte crucea,
Pe-un inventar de lacrimi și minciuni,
Sperând naiv că va veni "atuncea",
Când nu-ți pledai iubirea prin tribuni.

Privim cu ochii care ne trădează,
Dureri la care n-am avut recurs.
Greșeli ce crâncen ne înmormântează
Într-un pămănt din care toți ne-am scurs.

Obscuri la suflet și haini la pofte,
Ne-ascundem, îmbibând în noi tăceri.
Din vise ctitorim în noi cohorte
Știind că ne-ndreptăm spre nicăieri.

Striviți de banii ce calomniază
Un suflet ce-am primit curat în dar,
Primim averi ce ne ironizează -
Ne trecem - să trăim - n-avem habar!

Rămâne Dumnezeu plângând în taină,
Dar încă ne mai strigă prin porunci;
Căci moartea când ne ia nu cere haină,
Nici nu ne-ntreabă de-am fost regi sau slugi.


© Luminita Amarie

Alte poeme semnate de Luminita Amarie