Pe obrazul stâng,
sub pleoapă, o
lacrimă mi-a lăsat
o urmă pe care
lumina o confundă cu ea,
iar întunericul
o mângâie.
Cristalele de sânge
cred că
îți înseninează
privirea.
Mâinile tale îmi lasă atingeri
de fier.
Vulcanic, te adulmec cu privirea;
Iar mă întreb,
ce mi se zbate în
suflet.
O fi oare
ultimul apel,
ultimul cer,
ultimul bun rămas,
ultima urmă de alb,
de aer,
de lumină?
Hai să privim cerul!
Vei vedea
că eu nu te
voi părăsi (iubita unui inorog);
din nori, voi sculpta
ultimul drum;
licornii ne vor primi
în lumea lor.
În cerul tău se află
răspunsul îngerilor cenușii, ce-mi
umbresc privirea,
apasă umerii,
crestează spatele.
Stăm iubite la rând -
un rând
format din culorile
de abur
și clipele amanetate.
Luptăm pe un pământ căruia
îi aparținem.
Atunci, de ce fugim de el?
© Luminita Amarie
