Când clopotul ce ne-a sunat sfârșitulÎntr-un ecou de plâns s-a prefăcut,
În mine a apus și infinitul-
De-atunci în vise n-ai mai apărut.
Când Dumnezeu a încetat să plouă
Și cerul când dansam nu ne-a-nvelit,
În mine-un dor ca iarba fără rouă,
Ca albia ce râu nu și-a găsit.
Când ruga mea spre cer s-a bâlbâit,
Lovindu-se de ceața tremurândă,
Un gând ce mă-nfioară m-a izbit
De-o inimă, a ta, de-un "noi" flămândă.
Când am privit în ochi copilăria,
Fiorul nemuririi a trezit.
Un sentiment, aievea-i veșnicia,
Atunci am înțeles drumul pornit.
Și clipele ce ne-au redat eternul,
Din ele-o diademă am sculptat,
Și-am ignorat de-atunci mereu infernul
În care vechi trădări am îngropat.
Când am ajuns apoi la o răscruce,
Pe-un drum ce nu știam să îmi aleg,
Am auzit o voce calmă, dulce
Că de nimic nu semăn, nu culeg.
Așa am învățat că nu sfârșitul
Ne este drum spre moarte și noroi,
Că-n noi ascundem tot și infinitul
Îl sfiorăm și-l împlinim în doi.
© Luminița Amarie
