Și-abia când începusem să exist,
Te-ai dus și tu, te-ai dus cu toamna mea!
Eram pustii, în tine primăveri -
Zvâcneau în bulb - cred dragostea din noi.
Pe banca 'ceea plină de tăceri,
Ne legănam în vânt, pustii și goi.
Te văd acum prin frunze arămii;
Și banca noastră a îmbătrânit.
O umbră parcă-mi spune c-ai să vii,
De ce te-ai dus, de ce n-ai mai venit?
© Luminița Amarie
