Când numele-mi ai spus mi-ai răscolit prin vine,Fiori mă dantelau ca-n basmele veline.
Respirul meu și pulsul au devenit ca focul,
M-ai despărțit de-un abis unde-mi făcusem locul.
Când numele mi-ai scris am dezlegat enigma,
Iar trupul meu sculpta pe tine semnul Sigma.
Și sfinții noștri-n ceruri ne ridicau pocale,
Ne închinau eterul, privindu-ne agale.
Când mi-ai rostit dorința pe veci m-ai pironit
În ochii tăi de iarnă, în trupul miruit.
Ceaikovski în surdină ne compunea suspinul,
În taină, în altare, ca sfeșnic heruvimul.
Chemându-mă pe nume mi-ai dat un drept la noi,
La altă iarnă plină, la tine și Tolstoi.
La gura ta de apă de mine luminată,
Când m-ai strigat pe nume m-am mai născut odată.
© Luminița Amarie
